Reconstitui perioada fără amintiri din fotografii şi istorii de familie. Văd o bebeluşă cu cap mare şi rotund. Evident, nu ştie să facă nimic, nici să vorbească, nici să meargă, nici să se joace, în schimb, toată casa se învîrteşte în jurul ei.

Cînd am împlinit patru ani, spre disperarea mătuşilor, mama m-a dus la coafor şi mi-a făcut permanent. Aveam părul drept ca prazul şi la modă erau fetiţele cîrlionţate. Toată ziua îmi cosea rochii, jupoane şi şorţuleţe…

Diferența de 12 ani dintre Irina și mine face ca eu să nu am amintiri din anii ’50. Ce pot spune însă este că atunci, ca și acum, lumea trăia în bule care nu erau identice.

După ce toate neamurile au plecat, noi am rămas cu Pepo. Se măritase cu un aromân şi venise de la Galaţi la Bucureşti. Locuiau pe strada Popa Nan care mi se părea, cînd eram copil, la capătul lumii.

Să revenim însă pe Popa Nan. Am povestit cum vieţuia Lola. Cu doamna Stoicescu totul era invers. Trăia într-o cameră plină cu lucruri frumoase pe care le folosea.

Pe la şase ani am intrat în boala cusutului, făceam rochii pentru păpuşi. Să nu crezi că era vorba de Despina sau păpuşile urîţele de cîrpă, nici vorbă de aşa ceva.

În vara lui cincizeci şi doi am mers pentru prima dată într-un sat, iar în cei şaisprezece ani care au urmat ne-am petrecut cu tata la stîni o parte din veri. Cum a ajuns tata la stîni e o istorie care merită să fie spusă.

Istorii despre verile petrecute la stîni aş putea să scriu cu nemiluita, au fost şaisprezece veri, adică vreo cincizeci şi patru de luni. Aş face-o numai dacă aş putea să le spun pe toate dintr-o dată, aşa cum cu un singur gest arunci o mînă de grăunţe. Povestite una cîte una nu au destul haz.

M-am întrebat de multe ori cît de liber poţi fi cînd faci o selecţie. Stiu că eliminînd atît de radical anii de şcoală sînt ingrată faţă de prietenii de atunci, de profesori şi chiar faţă de mine. Lasă aşa că-i mai bine!

Atunci, în anii cincizeci, mama a început să coase. Nu pentru aşa ceva o pregătise bunicul dar erau vremuri în care puţini făceau lucrurile pentru care fuseseră pregătiţi.

Am ajuns la Atena noaptea, cu cîteva ore de întîrziere. Bebeca şi Kosti ne aşteptau pe peron. Ne-am aruncat de gîtul lor şi am gemut, apă, apă... Parcă veneam din deşert.

Deci, Bebeca a venit în 1965, peste un an au plecat mama şi Ina, iar în 1968 a venit bunica Mary.

Pe vremea aceea aveai voie să pleci din ţară din doi în doi ani, Ina şi mama au putut profita de fiecare ocazie, fratele tatei s-a dus şi el, numai tata nu pleca.

În 1972 am decis că mi-a venit şi mie rîndul să plec în Grecia. Mi-am făcut rost de o invitaţie de la Institutul lor de folclor. Şansele de a pleca în interes de serviciu erau mult mai mari, aşa că am luat aprobare de la institutul unde lucram, aviz de la Ministerul Educaţiei şi Culturii, am depus actele şi am început să aştept.

Cum am plecat eu la douăzeci şi şase de ani pentru prima oară din ţară nu poate să mai intereseze decît pe cîţiva curioşi şi, eventual, pe cei care au avut experienţe similare sau mai rele. Interesul acestora va fi de ordin comparativ.

Ai fost la Acropolă, m-a întrebat?

Cum se schimbă lucrurile cînd le priveşti cu simpatie! Mi-am tîrît familia toată pe Acropolă şi s-au bucurat ca nişte copii. Şi acum, dacă aş fi primar general al Atenei, aş aplica amenzi grase cui nu urcă la ea cel puţin o dată pe an.

Am mai fost în Grecia de cîteva ori, memorabile mi se par însă numai două lucruri.

În aprilie 1973, am spus „da”, la Oficiul Stării Civile, adică m-am măritat. Aş povesti tot dar tu, Radule, te-ai supăra.

E, şi ca s-o termin cu nunta părinţilor mei…