37

Cum se schimbă lucrurile cînd le priveşti cu simpatie! Mi-am tîrît familia toată pe Acropolă şi s-au bucurat ca nişte copii. Şi acum, dacă aş fi primar general al Atenei, aş aplica amenzi grase cui nu urcă la ea cel puţin o dată pe an. Am descoperit plăcerea cumpărăturilor care la început mi se părea o ocupaţie degradantă, cu atît mai degradantă cu cît în vremea aceea trebuia să te toc- meşti. De la început, Bebeca mi-a atras atenţia că trebuie să mă tocmesc şi la farmacie, te uiţi, zîmbeşti şi întrebi, nu puteţi să-mi faceţi un preţ mai bun? Pentru că nu cunoşteam preţurile pe care le puteai obţine tocmindu-te, nu ştiam să mă opresc. Veneam la mătuşă-mea cu obiecte cumpărate la preţuri incredibile şi asta pentru că negustorul grec, odată angajat în tocmeală, nu ştia să se oprească nici el. Citeam undeva că în Orient tocmitul este un joc, deci o plăcere. Tot acolo scria că, atunci cînd ai redus preţul la jumătate să fii sigur că ai plătit dublu faţă de cît merita. Îmi pierdeam minţile cînd intram în magazinele numite „americanica” unde cupoanele se vindeau la kilogram. Plăcerea de a desco- peri în maldăre de pînzeturi cîrpa preferată era comparabilă cu un safari. În zilele mele bune, douăzeci, cîte rămăseseră, am avut, în afară de duminici, următorul program. Dimineaţa la Institutul de folclor, de la ora două pînă pe la şase făceam cumpărături de una singură, apoi veneam acasă şi asistam jumătate de oră cum Alexi, vărul meu de cinci ani, se dădea pe acoperişul blocului cu patinele cu rotile pe care făcusem nebunia să i le cumpăr chiar eu şi, seară de seară, mergeam la petreceri care aveau loc în casele prietenilor şi în cîrciumi.

La Bebeca stătea pe atunci şi Şerpişorul, o vară a lui bărbată-su, care vieţuia în Elveţia împreună cu cele două fete ale ei. Era divorţată şi omul de care se despărţise ar fi plătit oricît ca să n-o vadă, ca urmare, Şerpişorul îşi putea permite tot felul de chestii, rochii scumpe, bijuterii. Eu o botezasem Şerpişorul explicîndu-i lui Bebeca în ce fel tratează românii şarpele casei care, oricît ar fi de scîrbos, trebui să-l accepţi dacă nu vrei să-ţi aduci singur răul asupra casei. Seara, ea şi cu Bebeca începeau jocul de-a cu ce ne îmbrăcăm. Din cînd în cînd, cîte una mă în- treba, tu ce pui? Atunci deveneam iar scîrboasă şi răspundeam că am o singură rochie, ceea ce mă scuteşte de oboseală alegerii. M-au dus în tot felul de locuri speciale. De pildă la un spectacol de estradă interpretat în exclusivitate de bărbaţi homosexuali. În 1972 fiind, m-a cam buimăcit. Nu aveam prejudecăţi în această privinţă, ceea ce m-a revoltat a fost faptul că oamenii aceia se autoparodiau, transformau opţiunea lor într-o marfă nu prea sofisticată, făcînd recurs la stereotipurile cele mai stupide. Pe urmă, m-au dus la Neraida, restaurantul aflat în topul topurilor, unde am văzut ceva care nu pot să uit. Pe la unsprezece noaptea, toţi oamenii au fost cuprinşi de frenezie şi au început să arunce cu farfuriile de pe masă, cu platourile, cu tot ce era de faianţă sau porţelan. Cioburile ajungeau pînă pe ring, unde fete frumoase cîntau şi dansau încălţate cu sandale. Mi s-a părut o porcărie fără margini dar cred că eram singura de acolo care simţea aşa. Cînd farfuriile de pe mese s-au terminat, nişte tineri au început să umble cu vrafuri de farfurii noi şi albe pe care clienţii restaurantului le cumpărau ca să le spargă. O astfel de farfurie am primit şi eu şi, cînd mi-am exprimat lipsa de interes pentru gest, toţi m-au privit cu dispreţ. Am avut atunci slăbiciunea s-o accept şi i-am dat drumul pe duşumea. Ceea ce s-a întîmplat a fost, pur şi simp- lu, îngrozitor. Prost aruncată sau, mai bine zis, fără chef aruncată, farfuria nu s-a spart! Acum să vezi priviri pline de dispreţ, să fii grecoaică şi să nu spargi cu plăcere farfurii era pentru cei de la masă o enormitate. Am recuperat ulterior, după ce m-am căsătorit şi în primii şase ani am spart de furie trei servicii complete de cîte şase persoane din faianţă galbenă. Acolo, la Neraida, am mai văzut următoarea ciudăţenie, spre patru dimineaţa, cînd programul s-a terminat, un bărbat cărunt s-a sculat de la masa unde stătea singur, a venit în mijlocul ringului şi s-a pus pe dansat. Era un fel de Zorba sublimat care miza pe nuanţe. Mi s-a spus că este cel mai mare bijutier din oraş şi că asta e damblaua lui, să tacă o seară întreagă la o masă şi, spre dimineaţă, să danseze singur pe ringul de la Neraida.

Într-o altă seară m-au dus în podul unei case unde erau vreo douăzeci de mese joase înconjurate de scăunele rudimentare. Senzaţia era că te afli în spatele unei scene, acolo unde nimic din ce e în jur nu contează. Cîntăreţii se urcau pe un fel de ladă cenuşie, nu foarte mare, cei care nu urcau cîntau printre noi. S-au perindat o tînără flautistă în fustă neagră şi bluză albă care a cîntat parcă Mozart, un indian care a fluierat dintr-un instrument pentru mine necunoscut, pe urmă muzică grecească adevărată, iar tînăra cu flautul, un turc... Muzicile se succedau fără să se amestece, la mese beam suc de roşii cu votcă şi vorbeam încet. Nu pot să uit seara aceea stranie, cum nu pot să uit o anumită salată pe care am mîncat-o la restaurantul hotelului King George acum treizeci de ani. Bebeca îmi dădea bani în fiecare zi dar nu foarte mulţi. Uneori mi-era ciudă să văd cîţi bani se risipesc seara. Pînă cînd am ajuns la următorul raţionament, dacă continui aşa am să ajung ca o servitoare care urmăreşte cu ochi dojenitori viaţa boierilor, asta e viaţa lor în care pentru o lună şi ceva mi-au făcut şi mie loc. Ia să termin cu apucăturile astea de rudă săracă şi să mă distrez! Chiar în seara zilei în care m-am luminat la cap am mers la Hotelul King George. Am primit o mapă din piele roşie în care erau paginile din care trebuia să-ţi alegi mîncarea. Am cercetat ce e pe-acolo, am cerut pentru început un gin şi, pe urmă, am ales cea mai scumpă salată. În general comandam ceva mai ieftinuţ, acum însă am jucat tare. Costa atît de scump încît nici nu conta faptul că o s-o mănînc, eram curioasă să văd cum arată. Şi a venit un castron din care ar fi putut să mănince toată lumea de la masă dar el era numai al meu pentru că fiecare avea castronul lui sau farfuria sa uriaşă. În castron era salată verde, un fel de salată verde, pui fiert şi un sos năucitor din brînză Rocquefort. Ce-i cu asta, îmi va spune cititorul? Astăzi nu-i nimic, de cîteva decenii experimentăm tot felul de salate, atunci însă şi în Grecia iahniilor de fasole, a vinetelor împănate, a prazului şi spanacului era ceva cu totul neobişnuit. Mîncam şi mă simţeam o doamnă...

Iar în Placa... Fericit cine a cunoscut Placa de altădată. Faţă de Placa veche cea de astăzi este o imitaţie jalnică, o compar cu o statuie de ceară sau cu un pepene de gips. La parterul şi demi- solul fiecărei case găseai cîte o cîrciumioară. Lume relativ puţină, nu mai eram în sezon şi, oricum, industria turismului încă nu se dezlănţuise. În fiecare loc se mînca altceva, un ins, într-un colţ cînta la madolină sau ghitară, vinul cu răşină se bea din căni de metal, în vitrine puteai să vezi miei la frigare din care cereai pa- tronului să-ţi taie ce vrei, arătîndu-i bucata cu degetul. Oamenii beau fără să se îmbete, vorbeau unii cu alţii fără să se cunoască, rîdeau din nimic şi tot felul de bătrînei stăteau cu ceasurile ţinînd în faţă un păhărel cît un degetar de uzo. Stăteau şi mustăceau. În Grecia ca şi aiurea, astăzi oamenii îmbătrînesc altfel. Foarte mulţi bătrîni renunţă la mustaţă.

Într-o sîmbătă şi duminică ne-a dus Kosti cu maşina să vedem Sparta. Printr-o minune dumnezeiască am scăpat cu viaţă din- tr-un accident de maşină datorat lui Iion care mergea înaintea noastră şi, la optzeci şi doi de ani, gonea ca nebunul. Kosti era un om întreg la cap dar Maria, o prietenă de-a lor care îi făcea ochi dulci lui Iion, îl tot îndemna să crească viteza, prea conduce bătrîneşte. Să fii bătrîn în lumea lor era ceva inacceptabil Atunci l-am cunoscut pe acest Iion care era foarte bogat şi becher şi se înconjura de cincuagenare frumoase dintre care unele sperau să pună mîna pe el. O dată pe săptămînă le chema acasă la el să joace bridge şi într-o astfel de seară m-a invitat şi pe mine. Cartier foarte scump, imobil foarte scump, apartament cu trei camere pus la punct de un decorator celebru. În timp ce „fetele” beau pe terasă nu ştiu ce, Iion îmi arată apartamentul cu conştiinciozi- tatea unui ghid de muzeu. Umblă în mînă cu un mostrar de tapete şi îmi arată copia cărui tapet din care palat este cel din dormitor, apoi cel din birou şi cel din salonul sufragerie. Îmi explică pe lung care sînt piesele de mobilă cumpărate la licitaţie şi recunoaşte că stă cu tablourile cam prost dar că nu l-a preocupat o astfel de investiţie şi , la urma urmei, nici n-are rost să iei tablouri ca să acoperi un astfel de tapet... Mi-a arătat şi baia şi closetul de ser- viciu, aşa o mitocănie binevoitoare şi elegantă nu-mi fusese dat să mai întîlnesc. Pe urmă a chemat fetele de pe terasă pentru că „vizita” se terminase. Le-a aşezat pe scaune în jurul mesei de joc şi le-a spus, nu mişcaţi, urmează o surpriză. S-a dus la bucătărie şi a adus din frigider o tăviţă acoperită cu staniol din care a scos gardenii, un fel de camelii care erau atunci în Grecia foarte la modă. Fiecare şi-a primit floarea chicotind, Iion le-o prindea în piept cu ace de gămălie, apoi au jucat cărţi vreo două ore, fără patimă şi fără pricepere, ca să se afle în treabă şi ,mai ales, ca să treacă timpul pînă la cină care, ea, cina, era miza întîlnirii. Totul era pregătit de mîna lui Iion care şi-a pus un şorţ ca să încălzeas- că ce era de încălzit, toată lumea s-a repezit să aşeze masa şi am început să mîncăm dar nu oricum, fiecare aliment era foarte povestit. Hai, să deschidem un vin bun, cu ce mîncăm astăzi se potriveşte un Saint Emilian. Ia să vedem ce scrie pe sticlă, 1957. Pe urmă Iion ia nu ştiu ce ghid al vinurilor şi citeşte, în anul 1957 a fost soare, recolta a fost fabuloasă, aşadar, bem ceva bun, doar nu v-am chemat să vă dau reţina cum beau toţi amărîţii. Friptura? Păi, ştiţi care este găselniţa acestei fripturi? Am făcut sosul din pulpă de mere şi din ananas. Aşa ceva nu merge cu cartofi, am fiert nişte orez şi vă rog să observaţi cum am asezonat algele de mare. Personal, eu nu aveam nici un fel de educaţie în acest sens şi cu atît mai puţin practică în ale bucătăriei, priveam la ce se întîmpla cu interes de sociolog şi, fără să vreau, mă simţeam cuprinsă de o greaţă proletară. Sorbetul de la sfîrşit mi s-a părut direct prost. Vizite la fel de kitsch dar mai puţin sofisticate am avut de suportat la o doamnă care era proprietara unei uriaşe afaceri cu macaroane. M-am întors din Grecia cu sentimente amestecate, mă bucuram că sînt grecoaică şi mă felicitam că am crescut într-un mediu românesc, de fapt, atunci, în 1972 luna noiembrie, m-am lămurit că nu sînt nici grecoaică, nici aromâncă, nici româncă, sînt o entitate greu de catalogat pentru că iau de la fiecare ce-mi place.