Într-o noapte am avut un vis. Se făcea că trebuie să merg la Brăila ca să văd cîţi greci au mai rămas. Am urcat într-un autobuz, mai bine spus am ucat la volanul unui autobuz, eu care habar n-am să conduc.

Știu precis că ideea te scoate din sărite. Te-am auzit prea des spunînd că sînt atît de neruşinată încît aş fi în stare să povestesc ce făceau mama şi tata în pat. Exagerezi!

De pildă, cum să n-o iubesc de mătuşa Evantia care, atunci cînd s-a revăzut cu frate-su după patruzeci de ani, ea bătrînă, el bătrîn, ca să-l păcălească, s-a ascuns sub masă, să creadă tata că ea a plecat în oraş şi s-a rătăcit.

Toate au mers, cum au mers, pînă a venit armata. Ca să înţelegi cum au fost cu putinţă cele ce urmează, trebuie să ştii […] că soldatul care greşea nu putea fi înjurat, nici bătut, un singur lucru aveai voie să-i faci, să-l trimiţi la carceră. Ei şi începe tata armata, mai bine zis carcera, pentru că, avînd în vedere felul lui de a fi, nu prea apuca să iasă din ea.

Cine-i fata? Ce-ţi pasă, o nepoată. Păi, îmi pasă pentru că vreau să mă însor cu ea. Tu cu ea!? Pleacă de aici, eşti un neisprăvit şi un şmecher. Angela e fată serioasă. Pînă la sfîrşit tata a cîştigat, adică a obţinut adresa nepoatei.

Mulţi consideră că nici nu merită să te ocupi de explorarea familiei tale dacă nu faci parte dintr-un neam cu trecut glorios, dacă numele din arborele tău genealogic nu pot fi asociate unor străzi, statui sau intersecţii. Adică, socotesc ei, ce rost are să- ţi pierzi vremea cu chestii din astea dacă te cheamă Popescu. Doamne, cît greşesc! Există Popeşti şi Popeşti.

Cînd cei care se repatriau aveau dreptul să ia cu ei un pat, o masă şi nu mai ştiu ce, cum ajungea omul în Grecia, cum redacta o scrisoare în care scria cam aşa, Dragă Tache, am trecut cu bine la vamă fierul de călcat plin cu bijuterii şi fraierii nu au descoperit nici aurul din piciorul mesei. „Fraierii” nu stăteau însă nici ei degeaba, vegheau şi citeau scrisorile pe şest.

Manuscrisul a așteptat mult. De fiecare dată când ne hotăram să îl publicăm în varianta lasată de Irina, fără alte completări, găseam firimituri din același suflețel, în jur, în poveștile de familie pe care le știam eu, în drumurile în Cefalonia și Doliani. Așa că am ales să povestesc și eu câte ceva, din când în când. Pentru cei care nu știu, sunt Ina (Aina), sora lui Riri, adică Ecaterina Șafarica, sora Irinei Nicolau.

La despărţire se înţeleseseră asupra modului în care să comenteze situaţia din România. Dacă lucrurile mergeau rău, mama trebuia să scrie că e bolnavă Caterina. Timpul trecea şi mama nu scria de boală nimic.

De multe ori mă gîndesc cu o emoţie teribilă la grecii plecaţi din Brăila, cei mai mulţi morţi sau uitaţi. Cîte poveşti au dus cu ei, cîte istorii de viaţă... O să murim şi noi şi n-o să ştim de ce veneau la Brăila, dacă venind erau în pagubă sau în cîştig.

La întrebarea Irinei, dacă venind la Brăila grecii erau în pagubă sau în câştig, aș răspunde că unii au fost în pagubă, alții în câștig.

Experiențele mele de Antipata au fost de fiecare dată meteorice, la fel de scurte și de puternice.

Irina era cuminte, muncitoare şi avea ochi negri şi blînzi. Cu ochii ăştia mă priveşte de-o viaţă din fotografia care n-a lipsit nici o clipă din camera mamei. Stim puţine despre ea, mai nimica.

Maria obişnuia să spună că omul îşi hotărăşte soarta în funcţie de ce îşi doreşte. Cînd era tînără avea cică două prietene care visau să aibă blănuri, case frumoase şi bijuterii. Ea îşi dorea să joace table.

Aşadar, cînd mama avea patru ani şi ceva, bunicul s-a recăsătorit cu Mary Damianu care fusese cea mai frumoasă fată din Sulina.

Care-i limita? Se poate povesti chiar orice? Cineva pretindea că nu există limite cînd povesteşti cu farmec. Nu cred. În primul rînd, farmecul are el însuşi limitele lui. Apoi, folosul pe care îl ia cititorul citind are pentru mine o importanţă prioritară.

Pe bunica Irini am iubit-o fără să o cunosc. Am încercat mereu să o descopăr în locul comun între mama și verișoarele ei. De unde venea și cum a ajuns la Brăila?

Spuneam la un moment dat că viaţa de la Brăila era tihnită. Oamenii repetau zilnic aceleaşi gesturi fără să se teamă de rutină sau de plictiseală.

Cînd a venit vremea şcolii, mai întîi pentru Angela şi după cinci ani pentru Bebeca, Spiru a decis să le trimită la şcoala grecească să înveţe limba cum trebuie pentru că sînt greci. Pe urmă, mama a urmat un fel de liceu de arte şi meserii şi Bebeca un liceu comercial. Bunicul a respins de la bun început ideea unei şcoli teoretice pe care o termini şi nu ştii să faci nimic. Mersul la facultate era exclus din principiu, ce să caute acolo o fată cinstită?

În vremea cînd bunicul nu murise încă şi Pavel nu apăruse, o ţigancă care umbla cu ghicitul bate la poarta familiei Patrichios. Cere de pomană şi se oferă să le ghicească. Mary avea oroare de chestiile astea iar Eleni nu mai aştepta nimic. Bunica aduce o cană de lapte pentru copil şi zice femeii, lasă prostiile. Tiganca insistă însă…