28

Istorii despre verile petrecute la stîni aş putea să scriu cu nemiluita, au fost şaisprezece veri, adică vreo cincizeci şi patru de luni. Aş face-o numai dacă aş putea să le spun pe toate dintr-o dată, aşa cum cu un singur gest arunci o mînă de grăunţe. Povestite una cîte una nu au destul haz. Aşa că nu se va şti nimic despre dealul plin de fragi şi mure pe care l-am păscut o vară întreagă, nici despre noaptea aceea teribilă cînd, dormind pentru prima oară sub cerul liber, am asistat la despărţirea oilor de miei. Sute de oi şi sute de miei care plîngeau într-un mod care depăşea orice închipuire şi orice tragedie antică. N-o să povestesc nici despre poienile şi scorburile din păduri de unde aduceam la stînă ouă minuscule spre disperarea mamei şi nici despre sărbătorile trăite în satele ardeleneşti. Mă voi limita să evoc trei purcei pe care i-am iubit.

Primul a fost la început cenuşiu şi mititel. Il cumpărase tata de la un ţigan. Ciobanii, cînd l-au văzut, l-au evaluat şi i-au explicat lui tata, domnu Pavel, te-a păcălit ţiganul, ăsta nu e un purcel de cîteva săptămîni este unul mai bătrîn şi prost hrănit. Orice-i dădeai să mănînce îi făcea în mod vizibil greaţă. Ne privea cu ochi rotunzi şi necăjiţi şi nu se oprea din tremurat. Pepo, care venise şi ea cu noi la stînă în vara aceea, şi-a amintit că la ţară porcii sînt hrăniţi cu urzici. Am încercat să culegem urzici şi să le fierbem cu o mînă de mălai şi un pic de lapte. A mîncat şi s-a bucurat de parcă a văzut-o pe mă-sa. Săptămîni în şir ne-am tot urzicat şi ne-am străduit să schimbăm reţeta progresiv reducînd urzicile şi sporind mălaiul. Pînă la urmă l-am păcălit. Mînca toată ziua ca să recupereze. Mama şi Pepo, aveau şi ele pe atunci vreo treizeci şi ceva de ani, mureau de plictiseală şi, ca să-şi facă de lucru, spălau toată ziua porcul cu peria şi cu săpun. De atîta spălat porcul a devenit alb ca laptele. Prin septembrie făcuse deja o sută de kile şi, pentru că nu mai aveam de stat la stînă decît două săptămîni, tata a luat o hotărîre îngrozitoare şi a chemat pe unul din sat să-l taie. Noi, fetele, am plecat în sat. Seara, cînd ne-am întors, din prietenul nostru rezultaseră vrafuri de slănină, colaci de cîrnat şi borcane pline cu carne în untură. Nu am pus gura pe nimic şi pe tata l-a pedepsit Dumnezeu, în cîteva zile, în afară de slănină, totul s-a împuţit.

Al doilea porc din viaţa mea a fost Obraznica Bcio. De data aceasta tata cumpărase de la un ţăran doi fraţi purceluşi din rasa Bazna, negri şi cu o banderolă albă care le acoperea pieptul, ceafa şi picioarele din faţă. Dumnealui era ursuz şi introvertit, pe cînd dînsa manifesta interes pentru tot ce vedea cu ochii, mai bine zis cu nasul pe care şi-l băga peste tot. Într-o zi am găsit-o dormind în valiza cu haine pe care o ţineam sub pat. Se purta, ba ca o pisică, ba ca un cîine. Fura mîncarea omului din mînă. Pentru purtările ei am numit-o Obraznica şi, pentru că in Ardeal porcii sînt chemaţi repetînd bcio, bcio, bcio, i-am spus şi Bcio, ca să fiu sigură că vine. Ea venea însă oricum, mergea după mine peste tot. Am petrecut împreună o vară întreagă. Toamna tata a vîndut-o. Mai bine aşa. Doar nu era să o aducem la Bucureşti, în garsonieră.

Cu al treilea porc istoria a fost mai complicată. Stătea tata liniştit şi îşi vedea de telemeaua lui, cînd se opresc în faţa stînii două camioane din care coboară pe un plan înclinat vreo şaizeci de purceluşi albi. Un ins vine la tata cu nişte hîrtii şi zice, domnu Şafarica, te rog, semnează de primire. Ce primire? Păi, că ai primit porcii. Cine a primit porcii? Tu. După multă vorbă a ieşit la iveală că rîmătoarele fuseseră importate pe bani grei din America pentru prăsilă şi, dată fiind valoarea lor, nimeni nu se încumeta să-i ia. Lasă-mă, domnule, nu am ajuns şi porcar. Eu aici îi las, unde să-i duc? Cum, necum, ăla a plecat lăsînd porcii pe capul lui tata care şi-a făcut damblaua şi nu a dat nici o semnătură. Le-a făcut un fel de ţarc, să stea acolo peste noapte, dimineaţa le dădea drumul în pădure să mănînce jir şi spre seară bătea cu o lingură într-o căldare şi ei veneau voioşi să bea zer. Tata le-a dat zer de milă, nici nu i-a trecut prin cap să-i îngraşe dar ei s-au făcut rotofei de fericire, neam de neamul lor nu văzuseră în America natală atîta libertate. E, şi între ei era unul mic de tot cu nişte urechi uriaşe pe care îl botezasem eu Aeroplanul. Cînd veneau seara la zer fugea cel mai repede şi urechile îi fîlfîiau de ziceai că o să-şi ia zborul. Odată ajuns la troacă toţi îl dădeau la o parte, nu apuca sărăcuţul să bea nici o picătură. Din spirit de justiţie l-am adoptat imediat şi, pe cînd ceilalţi beau zer îndoit cu apă, lui îi dădeam lapte şi caş. Le mînca modest şi conştiincios fără să manifeste cel mai mic gest de recunoştinţă. Hrănit în felul acesta a devenit un porc voinic. Dimensiunea urechilor a rămas o problemă de care părea să nu se sinchisească. Toamna au venit din nou camioanele, au luat porcii din care se pare că nu lipsea nici unul. Toţi se cruceau, a fost un fel de minune dumnezeiască. Nu s-a bucurat de ei lupul care lua pe săptămînă cel puţin o oaie, nu s-au atins de ei ciobanii care erau destul de flămînzi, au avut porcii ăia un noroc porcesc după cum se vede şi din faptul că, putînd să aleg dintre sutele de lucruri care s-au întîmplat la stînă, tocmai despre ei m-am găsit să povestesc.