35

Începînd fix de astăzi românii nu mai au nevoie de viză pentru ţările din Uniunea Europeană. Li se pare firesc, au aşteptat prea mult un lucru care li se cuvenea. Cum am plecat eu la douăzeci şi şase de ani pentru prima oară din ţară nu poate să mai intereseze decît pe cîţiva curioşi şi, eventual, pe cei care au avut experienţe similare sau mai rele. Interesul acestora va fi de ordin comparativ.

Aşadar, am urcat în tren fără chef. Am călătorit fără chef o zi şi o noapte. De la Sofia au urcat în compartiment o femeie şi doi bărbaţi, ea împreună cu soţul şi cu amantul, toţi marinari. Erau veseli, au cîntat tot timpul pînă cînd am ajuns aproape de vama grecească. Acolo au şuşotit ceva între ei şi, pe urmă, ea m-a rugat prieteneşte, ca între femei, să le spun vameşilor că una dintre valizele lor este a mea. De ruşine am zis, bine, fără să mă gîndesc la rău. Vine vameşul, mă întreabă dacă am ceva de declarat, zic că nu şi îmi cere să vadă valiza cu pricina. În ea erau zeci de pachete de ţigări americane şi băuturi. Nu poate fi a ta, eşti din România. Mă opun şi explic pe lung şi pe lat că este a mea. Le deschide şi lor valizele şi găseşte acelaşi lucru. Totul era cusut cu aţă bej, aşa că îi coboară cu marfa lor de contrabandă cu tot. Pe mine m-a lăsat în pace de milă. În compartimentul golit a intrat o grăsană oxigenată şi sexagenară însoţită de trei fete tinere care n-au scos un cuvînt. Am sporovăit greceşte tot felul de prostii. Seara am ajuns la Salonic, unde urmau să mă ia din gară rudele tatei. Românaşii coborau şi se aruncau în braţele unor inşi. Mulţi plîngeau. Am stat pe peron lîngă valijoara mea pauperă vreme îndelungată însoţită de grăsana blondă şi de cele trei fete care aşteptau să mă paseze cuiva. Pînă la urmă le-am zis, duceţi-vă că o-ţi fi avînd treabă acasă, m-oi descurca eu cumva. Pleacă ele şi acum chiar că mă apucă disperarea. Nu aveam cu mine un ban. Refuzasem să iau cu mine hîrtia de o sută de drahme pe care o plimbau mama şi cu Ina din 1966, aşa că nu puteam să dau nici un telefon. Panica a durat puţin timp pentru că, vorba românului, niciodată nu-i aşa ca să nu fie cumva, din capătul cel mai înde- părtat al peronului s-au îndreptat spre mine un grup de femei şi bărbaţi dintre care una m-a întrebat într-o românească bunicică, sînteţi domnişoara Şafarica? Da. Nu ştiu cîte braţe s-au întins spre mine şi nu ştiu cîte voci au strigat, Riri! Auleu, ce m-am bucu- rat. Erau verii şi verişoarele mele pe care i-am iubit dintr-odată. S-au amuzat explicîndu-mi că blonda cu care coborîsem era o faimoasă patroană de bordel şi că ei au crezut că fac parte din grupul de tinerele pe care tocmai le recrutase. De unde recruta ea tinere nu mi-a fost mintea să întreb.

Ajungem acasă şi mă pomenesc cu patru copilaşi, trei băieţi şi o fată, care erau copiii verilor mei şi, prin urmare, se cuvenea să-i iubesc şi pe ei. Scot cadourile simbolice pe care le adusesem, ne pupăm. A doua zi ei îmi spun că trebuie să mergem la nunta unui văr care deţine funcţia de director al Tîrgului de la Salonic. Valiza mea era riguros goală. În scîrba cu care plecasem nu îmi luasem nici ceea ce aş fi putut să-mi iau. La nuntă, mireasa avea rochie comandată la casa Dior şi cucoanele erau atît de elegante încît m-am simţit perfect în rolul de răţuşcă urîtă, orice încercare de a fi în rînd cu lumea aceea ar fi fost, pe cît de imposibilă, pe atît de umilitoare.

Mă culc seara la unul dintre veri, a murit săracul, şi a doua zi iau autobuzul să merg la Veria unde se afla sora mai mare a lui tata cu două dintre fetele ei. Cobor în centrul orăşelului, ele mă aşteaptă, traversăm strada şi ajungem la casa lor şi reiau exerciţiile de iubire. Aici a fost greu de tot. Mătuşă-mea nu mai contenea să o laude pe nevasta fratelui lui tata, cum au venit amîndoi, cum s-au purtat de frumos şi cum tata a făcut toate prostiile din lume, a venit fără bani, le-a făcut de rîs şi ea nu pricepe cum mama, o femeie atît de bine educată, i-a dat voie lui tata să vină în Grecia. M-am enervat rău. Mătuşă, i-am zis, din cîte am înţeles tu te-ai ocupat, ca soră mai mare, de educaţia lui tata, mama trăieşte lîngă el de treizeci şi unu de ani, îl iubeşte şi îl suportă şi n-ar fi avut niciodată inima să-i spună, nu te las să te duci la tine acasă, cînd ştia că acesta va fi singurul lui drum. A venit fără bani pentru că aşa se pleacă de la noi, nu ştiu cum şi-a aranjat treburile unchiu-miu. Nici eu nu am bani dar asta nu constituie cred o problemă, am venit, ne-am cunoscut şi plec mîine de dimineaţă. Vai, cum se poate, biata bătrînă a început să plîngă dar eu am fost fiară, n-am acceptat nici un fel de negocieri, se luase de tata şi de mama, ar fi trebuit să moară. A doua zi eram în autobuz şi seara am urcat în tren spre Atena, spre Bebeca care ştiam precis că mă iubeşte şi că o iubesc. Cu mintea de acum cred că nu am făcut bine, la ce e bună demnitatea cînd te împiedică să ierţi? Procedînd astfel am ratat şi unica ocazie pe care aş fi avut-o să ajung în satul Doliani, unde s-a născut tata. Într-o familie oamenii sînt de multe feluri, trebuie să poţi să-i accepţi.