39

În aprilie 1973, am spus „da”, la Oficiul Stării Civile, adică m-am măritat. Aş povesti tot dar tu, Radule, te-ai supăra. Paguba este a cititorului pe care l-am fi confruntat cu experienţa unui cuplu destul de special. Trebuie să precizez însă că respectîndu-ţi pudoarea îmi trădez intenţia de a vorbi despre mama şi despre situaţiile care m-au clocit şi au contribuit adînc la modelarea mea. Or, dacă tu nu ai făcut om din mine, nu a mai făcut nimeni, motiv pentru care simt uneori nevoia să mă gîndesc la tine ca la mama. Te-ai supărat?

Avînd în vedere cele spuse nu voi povesti despre prietenii şi prietenele mele, cîndva foarte mulţi, acum numai cîţiva... Aş fi scris măcar o pagină, dar mi-am tăiat voia, despre turcoaica Iusmen Gulsun. Cîtă risipă de sentimente şi atunci!... Pentru că, insist, nu este vorba de o carte a oamenilor dragi, dacă ar fi aşa, există unul care îmi este ca un frate şi care n-ar putea să lipsească, ceea ce încerc aici este să rezolv o problemă de „AND”, adun tot ce simt că a fi în legătură cu mama profundă.

*

Ina trage cu ochiul și intervine și ea:

La înmormantarea lui Radu, în martie 2003, la 8 luni dupa Riri, femeia de la lumânări, de la biserica Sfânta Paraschiva Groaveri unde sunt înmormântați cu toții – părinții lui Radu, tata, Riri, Radu și după puțin timp și mama – îmi spune „Mult trebuie că l-a iubit doamna Irina pe domnul Radu de l-a luat la dânsa mai curând de un an”. Și avea dreptate. Nu stiu însă care a tras mai tare, Riri să-l ia pe Radu sau Radu a depus armele și n-a mai vrut să lupte, asta după ce a încercat vreo jumatate de an să facă, cu mijloacele lui, ceva în amintirea ei. Dar dacă Irina nu a povestit despre ei, nu o s-o fac eu.  

Așa că mai bine povestesc despre Radu, mama și gătitul la noi în casă. Am zis gătitul la noi, nu la ei, ca să nu se supere Radu. Și nu zic asta de frică ci din nesiguranță, s-ar putea ca de fapt să aibă el dreptate. Până unde mergi cu povestitul?

Mi se pare cel puțin caraghios să vorbesc despre mâncare eu, care până la 10 ani nu am știu că poate să îți fie foame. Eram o zgâtie mică care nu mânca mai nimic, și Riri îți petrecea ore cu mine la masă, repetând „Mestecă, Ina”. Așa că din perspectiva asta pot spune că la noi în casă se practică o bucătărie simplă, cu puține ingrediente și relativ rapid de făcut. Simplitatea putea însemna brânză cu pâine și roșii. E drept însă că brânza era cea mai bună pe care am mâncat-o vreodată, și vorbesc de sfârșit de ani ’60, când era sărăcie dar mâncarea era gustoasă iar la Comalimentul din Amzei aveau la take away sendvișuri cu icre negre adevărate și icre de Manciuria. Summumul era cașcavalul Dobrogea făcut de tata la cășărie. Roata de cașcaval de opt kg era împărțită în patru, fiecare avea sfertul lui pe care îl administra după plac. Tata și Riri își terminau porția repede și veneau la negocieri la mama și la mine. Evident că noi cedam, iar după o vreme începusem să trișăm cu toții - fiecare mânca, ca din întâmplare, din bucata celuilalt.

Existau și piese de rezistență în bucătărie - friptura de miel, papoutsakia (dovlecei umpluți cu brânză, la cuptor), imambaialdi (vinete împănate), musaca de vinete, iahnie, baclava și halva de casă. Cu noroc ieseau și plăcinta cu spanac, stufatul de miel și supa cu găluști. Probabil tu te-ai prins din prima, eu însă am înteles mult mai târziu - era mai ales mâncare grecească. Dar nimeni nu îi spunea așa în casă, era pur și simplu mâncarea de la mama de acasă. Ce învățase mama să gătească de la străbunica Eleni iesea impecabil de fiecare dată. Ce intrase în meniu pe filiera aromână era mai la noroc. Doar că la noi norocul se numea „apă”. Când era mama copil și mergeau vara cu bunicul pe Dunare, la amonte luau apa de gătit de pe malul românesc iar la întoarcere de pe cel bulgăresc. Aceleași ingrediente, același bucătar dar mâncarea avea alt gust. Au decis ei că diferența vine de la apă. Apucase mama să îi povestească asta odată lui Radu și de atunci dacă îl auzeam zicând „da, știu, doamna Șafarica, apa e de vină”, înțelegeam că mama experimentase ceva nou. Cu timpul, mama nu mai aștepta reacția lui Radu, dacă îl simtea că vrea să spuna asta i-o lua înainte și îi zicea ea „apa, domnu’ Radu”. 

În afară de gătitul ușor poetic de la noi povestea mai zice ceva. Mama și Radu se ‘domneau’ deși erau doar 6 ani diferență între ei. Și o făceau într-un fel pe care eu nu l-am mai întâlnit. Nu era distant, rece, sau sec ci dimpotrivă, cu căldură, cu drag, cu umor.  Lui Radu i-ar fi fost greu să îi spună „mamă” când rămăsese orfan la 14 ani dar nici Angela nu îi venea să-i zică.

Dacă vorbele m-au dus aici, poate ar fi ocazia să povestesc cum de mormântul părinților, al Irinei si al lui Radu e la Brașov. Radu era din Cluj. În 1940, dupa cedarea Ardealului, Universitatea Tehnică din Cluj, unde tatăl lui Radu era profesor, s-a mutat la Brașov. La scurt timp mama lui Radu s-a îmbolnăvit și a murit, fiind înmormântată la biserica ortodoxă de lângă Poarta Schei, la poalele Tâmpei. Tata, care a tânjit toată viața după munții copilăriei, când a mers acolo a fost singura dată când l-am auzit vorbind despre moarte și spunând că acolo ar vrea să fie și el înmormantat. Azi mă uit la piatra de pe mormânt care adună poveștile tuturor și mă gândesc cum au pornit din Cluj, Ploiești, București, Brăila, Doliani, Sulina și Markandonata (căci sunt acolo și Spiridon și Irina) și s-au adunat la poale de munte, la Brașov.

Și pentru că tot avea Riri drag să povestească visele ei, o să vă povestesc și eu unul. Se făcea că eram într-o casă întunecoasă, care printr-un coridor ducea la strada luminată, când sună telefonul. Era Riri. Toată viața, nu a fost zi în care să nu vorbim. Chiar și când se mutase, vorbeam zilnic la telefon. Mă bucur deci să o aud, dar în același timp sunt ușor rezervată pentru că mă sună de pe lumea cealalta. O întreb dacă e cu Radu și cu mama. Îmi spune că e cu Radu, dar pe mama n-a văzut-o. Mă întristez ușor căci speram ca mama să nu fie singura, și o întreb cum e. „Merge, suntem 2 milioane pe 2 km pătrați’. În vis fac socoteala că asta înseamnă 1 milion / 1 milion de mp, deci 1/1mp și încerc să-mi reprezint uitandu-mă în jur ce înseamnă asta. Văd lumina din capătul coridorului și dau să mă îndrept spre lumină când o aud pe Riri spunându-mi „Nu te duce la lumină, că nu te mai aud”. M-am oprit, dar prea târziu. Pierdusem semnalul. „Merge” era vorba lui Riri în ultimii ani când era bolnavă și o întrebam cum se simte.