24

Începe jocul pe stradă, am voie să stau afară cît vreau. Noi, fetele, sărim mult coarda şi jucăm şotron. Pentru şotron toate avem în buzunar o piatră atent selecţionată. Ne jucăm de-a „faţascun- selea” şi „telefonulfărăfir” fojgăind prin toate cotloanele blocului Bibicescu asupra căruia o să revin odată.

Înainte să plece din ţară neamurile de la Brăila şi Galaţi vin să mai vadă Bucureştiul şi muzeele lui. Vizităm Antipa şi într-un elan cultural dăm să intrăm în ceea ce urma să devină Muzeul Partidului, pe vremea aceea fiind acolo ceva despre Lenin şi Stalin. Dintr-o privire grecoaicele îşi dau seama că nu e ce le trebuie dar n-au curajul să iasă, cînd ai un paşaport în buzunar nu-ţi vine să greşeşti. Stau, cît stau, se uită, ce se uită şi, la plecare, o persoană – supraveghetoare, muzeografă, naiba ştie ce era – mă întreabă dacă îl iubesc pe tata Stalin? Eu îi răspund cu dulceaţă că, nu. Iar înnebunesc ale mele, mama mă apucă de mînă. Tensiunea din aer mă face să simt nevoia unei completări, zic, nu îl iubesc pentru că eu iubesc numai pe mama şi pe tata. Plecăm.

După ce toate neamurile au plecat, noi am rămas cu Pepo. Se măritase cu un aromân şi venise de la Galaţi la Bucureşti. Locuiau pe strada Popa Nan care mi se părea, cînd eram copil, la capătul lumii. Tata mă ajutase să gîndesc aşa spunînd cu orice ocazie că Pepo şi Nacu stau „iu bea puili apă” , o expresie aromână care indică locul unde munţii se bat în creste şi păsările din poveşti merg să bea apă. O casă vagon care nu se mai sfîrşea şi o curea de curte la fel de lungă împărţită între vreo şase familii de chiriaşi. Acolo am cunoscut alteritatea. Locuiau la etaj două grecoaice, Anghelichi şi nepoata ei, comuniste amîndouă. Cea bătrînă făcuse un an şi jumătate de puşcărie, pîrîtă de un coleg de la Radio. Cu o uşurinţă pe care nu am mai întîlnit-o la nici un deţinut ea povestea ce păţise, de pildă, cu mintea pe care o aveam atunci m-a frapat faptul că în schimbul raţiei de ţigări o femeie din celulă îi „tăia” unghiile de la picioare rozîndu-i-le cu dinţii. Să auzi şi să nu crezi. Grecoaicele nu contau însă pentru că ştiam deja că există greci. De asemenea, îmi era cunoscut că există francezi, ca doamna Vasiliu de la grădiniţă. Ei, şi în casa unde stăteau Pepo şi cu Nacu, pe lîngă nişte români, mai locuiau o rusoaică, Lola şi o nemţoaică, doamna Stoicescu. Două personaje care mi-au dat multă bătaie de cap. Lola era mai săracă decît poate fi un om sărac. Practic, trăia din nimic. La demisol avea o cameră-bucătărie aproape goală, neîncălzită, prost luminată şi năpădită de pisici. Comunista avea un fox terier pe care îl chema Platon şi doamna Stoicescu, cel mai mare şi mai frumos motan roşu şi tigrat. Acuma vine chestia tare, Lola care se îmbrăca mult mai rău decît o cerşetoare, avea şi o cameră la etaj, unde am fost o singură dată. Acolo era Paradisul lui Lola pe pămînt. Covoare adevărate, vase superbe, mobilă bună, perdele de dantelă. A deschis dulapul, a deschis dulapul pentru un copil, şi mi-a arătat blănuri şi capoate de mătase. O dată numai am fost sus dar am auzit deseori pe Pepo repetînd o discuţie pe care o avusese cu Lola, cică i-ar fi zis, pentru ce nu vinzi cîte ceva ca să ai ce mînca? Si ea ar fi răspuns, nu vînd nimic, se vor schimba timpurile şi am să reintru şi eu în rîndul oamenilor. În nu ştiu ce context, cred că am auzit că Lola fusese în tinereţe „o femeie uşoară”. Uşoară sau nu, era singura care mai spera.

În felul ei Lola a contribuit la iubirea pe care o port obiectelor. Nu mă omor să cresc plante, nici să îngrijesc animale dar investesc în obiecte enorm. Le cumpăr, le primesc cu bucurie, le adun de pe stradă, acum trei ani am luat o spendidă fotografie panoramică a Instambulului de la lada de gunoi. Şi am visat demult un vis care m-a mai învăţat ceva. Se făcea că trebuie să duc leafa unui coleg care zăcea, bolnav, la el acasă. Ajung pe Calea Victoriei în locul unde fusese cîndva magazinul „Radu ieştineşte viaţa”. Acolo era acum o casă mare şi frumoasă pe care nu o văzusem niciodată. Am început să mă învîrt în jurul ei. Pe măsură ce mă învîrteam, sub picioarele mele pămîntul se lăsa şi se lăsa. La un moment dat, am constatat că am produs în jurul casei un fel de şanţ cum erau cele din jurul cetăţilor medievale. Am pătruns în subsolul casei printr-o uşă de lemn. Acolo am dat de o cameră întunecoasă şi foarte murdară. Din ea am intrat într-o altă cameră ascoperită cu paie pe jos. Era mare şi avea un geam sus, sub plafon, la nivelul străzii. Prin geam curgea o lumină galbenă pe podea unde se afla un obiect de argint. M-am apropiat şi am descoperit că era un triptic vechi, un obiect extraordinar cum nu mai văzusem niciodată. La o masă, stătea un bărbat bătrîn, cu ochii închişi şi cu barbă albă. O clipă mi-a trecut prin cap să fur tripticul dar mi s-a făcut ruşine imediat. Ce-ar fi să i-l cer sau să-i propun să mi-l vîndă, a fost următorul gînd. M-am ruşinat din nou pentru că am simţit că el ştie foarte bine ce valoare are obiectul şi ştie şi de ce l-a pus acolo. Din acest vis am învăţat că n-are nici o valoare un lucru obţinut fără gînd bun.