21

Cît timp m-am născut, şi a durat mult pînă m-am născut, pentru că mama, fiind borţoasă în ultimele săptămîni, s-a dus la teatru unde un tip a tras un foc de puşcă din fundul sălii – efect regizoral – şi ea s-a speriat, ba nu, eu m-am speriat şi m-am su- cit în burtă ceea ce a făcut să ies în lume de-a-ndoaselea... cît m-am născut, deci, Mary a stat la uşă cu haine roz şi bleu în braţe, aşteptînd o nepoată sau un nepot. A dat Dumnezeu şi naşterea s-a încheiat iar moaşa a ieşit exasperată din sală şi bunica a întrebat-o ce culoare de haine să-i dea, neîndrăznind să pronunţe cuvintele băiat sau fată. Obosită, moaşa a şuierat, dă haine roşii, adineauri s-a născut o bolşevică. În 1946 chestia asta nu era un compliment. Trebuie să precizez că în vreme ce Mary aştepta la uşă, tata dădea din pinteni la telefon avînd lîngă el o damigeană de vin roşu, el care nu bea decît bere rece vara. Cînd a aflat că sînt fată a dat cu telefonul de parchet. Atîta umilinţă era greu de suportat pentru un om de 136 de kilograme.

Din strada Cortului îmi amintesc de o canapea dublă plasată sub fereastră şi de saltele şi plăpumi aşternute pe jos. Pe jos dormeau fetele cînd veneau de la Brăila, de altfel, în vremea aceea dormitul pe jos nu era un lucru curios. Acolo am rostit primul cuvînt care nu a fost mama, ci geamuri. Din cîte auzeam în jurul meu ce m-a convins să vorbesc a fost mesajul geamgiului ambulant care striga în fiecare zi pe stradă, gea-muuuri... Tot din casa asta am una dintre primele amintiri care, dacă eram mai puţin nesimţită, putea deveni o veritabilă traumă. Înainte de-a mă referi însă la întîmplarea aceea, vreau să spun că amintirea mea cea mai profundă nu e de ordin vizual, ţine de memoria pielii şi a cărnii. Îmi amintesc precis că am fost un copil foarte „clocit”, strîns la piept şi mîngîiat. Mama se juca pe canapea cu mine aşa cum vezi că se joacă animalele cu puii, se muşcă, se tăvălesc, se ling, dau cu laba. Şi mă poate întreba cineva, cum poţi să pretinzi că ţii minte mîngîierile alea? Am să-i, răspund, uite că le ţin!

Reconstitui perioada fără amintiri din fotografii şi istorii de familie. Văd o bebeluşă cu cap mare şi rotund. Evident, nu ştie să facă nimic, nici să vorbească, nici să meargă, nici să se joace, în schimb, toată casa se învîrteşte în jurul ei. În momentul în care îşi descoperă mîinile, mama şi mătuşile îi sar în ajutor. Se joacă împreună cu bebeluşa ţapţanachia. Jocul se desfăşoară în felul următor. Adultul ia palmele copilului şi le face să aplaude în ritmul unui cîntec în care se spune că urmează să vină tata şi copilul trebuie să-l aştepte aplaudînd, ţap, ţap, ţap... În strofa a doua, gata cu aplaudatul, tata a venit şi acuma doarme. În felul acesta bebeluşa află despre existenţa unui tată, ba absent, ba obosit şi înţelege că singura neobosită şi alături de ea este mama. Tot cu mîinile şi tot cu femeile, bebeluşa se amuză cu cupepe. Palmele sînt aduse în faţa ochilor şi rotite din încheietură. Versurile spun, cupepe, cupepe, cupepe să vină tata, să ne aducă dulciuri, corăbioare în cutie şi rahat-lucumi învelit în hîrtie. A doua lecţie, ţinută tot în greceşte, spune că tata, de acolo de unde vine, aduce ceva bun. În fiecare seară eram adormită cu aceleaşi două cîntece de leagăn. Unul vorbea despre o fată din Smirna care stă tot timpul la fereastră şi, cînd nu stă la fereastră, seamănă busuioc iar celălalt zicea că, Isaialesa, vom merge la Odesa, să mîncăm macaroane cu furculiţe de aur. În realitate, nimeni nu mai mergea nicăieri la sfîrşitul anilor patruzeci. Comuniştii furaseră alegerile şi veniseră la putere. Toată lumea stătea în ţară şi mînca macaroane de culoarea cenuşii. Cît despre furculiţele de aur... aurul mergea la stat.

În ziua cînd am împlinit un an am primit o păpuşă. Era timpul păpuşilor cu cap din carton presat şi corp palid de cîrpă, umplut cu vată de croitorie. Rochiţele erau spălăcite şi aproape toate păpuşile purtau basma. Gata cu păpuşile-prinţese de altă dată. Dar mama voia pentru mine tocmai o astfel de păpuşă şi tatăl avea obligaţia s-o aducă. Pe Calea Victoriei, între magazinul „Radu ieftineşte viaţa” şi cizmăria lui Frecea, exista un atelier de remaiat ciorapi. În vitrina îngustă figurau două păpuşi, una mare de porţelan cu păr blond adevărat şi una mai mică din celuloid nemţesc. Păpuşile stăteau cu mîinile întinse spre trecători şi din degetele lor subţirele curgeau în cascade ciorapii recuperaţi. Toată lumea din vecini cunoştea păpuşile, făceau parte din peisaj. Şi tata, care nu avea asemenea sensibilităţi, s-a dus direct acolo şi a întrebat cît costă aia mică. Cucoana l-a privit, îmi închipui, cu ochii obosiţi de remaiat şi i-a spus că nu o vinde. Pentru un negustor aşa ceva este de neconceput, un lucru care nu se vinde nu şi-a găsit preţul. A pus pe masă, între ciorapi, un purcoi de bani şi, probabil, a ştiut ce să spună pentru că răspunsul a fost de această dată pozitiv. Aşa a ajuns în casa noastră Despina. N-am reuşit s-o stric. Fie că am iubit-o prea mult, fie că a fost ea rezistentă. Pe spate, între omoplaţi, avea ştanţat „Made in Germany”. Toată copilăria nu am făcut decît s-o îmbrac şi s-o dezbrac. Îi mai dădeam să mănînce firimituri. Asta era toată joaca. Cerşeam petice ca să-i fac haine. O dată pe an mama o îmbrăca frumos în rochie nouă. Sărmana Despina a ars în 1968, atunci cînd se monta caloriferul în strada Horaţiu. Am căutat îndelung în cenuşă sperînd să-i găsesc ochii. Nu i-am găsit. Cu ochii ăştia a fost o poveste, la toate vîrstele mi-am dorit să-i scot. Am încercat cu foarfecii, cu croşetul, cu andreaua. Erau albaştri şi mă fascinau. În adolescenţă doream să-mi fac din ei clipsuri.

Nu mai ştiu cu ce ocazie am primit pentru păpuşă un cărucior. Toate fetiţele aveau în vremea aceea cărucioare de lemn pentru păpuşă. În parc una se lăuda că are pentru păpuşă o cameră cu pat, şifonier şi toaletă. Eu am primit toată copilăria bucătării. O bucătărie se compunea dintr-o plită de tablă, cu uşiţe în care te tăiai uşor şi un carton pe care erau cusute crătiţi, farfurii şi capace. Primeam bucătării dar nu-mi plăcea să „gătesc”, aşa cum nu-mi place nici astăzi. Pentru cărucior făcusem o pasiune, cu atît mai mult cu cît încăpeam şi eu în el. Stăteam înghesuită în cărucior cu orele, pînă într-o zi cînd s-a răsturnat şi m-am lovit rău. Aveam vreo doi ani şi ceva. Tata s-a speriat, nu suporta să se lovească odorul. Şi atunci, ce crezi că a făcut? Pur şi simplu l-a distrus. Prima mea amintire este o cameră mare, luminată din stînga şi, în mijlocul ei, tata călcînd sălbatic în picioare jucăria mea preferată. Încerc să înţeleg de ce nu l-am urît pentru chestia asta toată viaţa. Singura explicaţie care îmi trece prin cap presupun că ar fi greu de susţinut într-o şedinţă de psihanaliză. Vreau să spun că gestul lui m-ar fi traumatizat dacă ar fi fost singular, or n-a fost aşa, tata era, cum am mai spus, o forţă stihinică iar noi am găsit puterea să-l acceptăm cu toate manifestările lui. Radule, l-ai văzut şi poţi să depui mărturie că oprea autobuzul 38 pe strada Popa Tatu între două staţii. Făcea un semn cu mîna şi şoferul se oprea, nu pot să pricep de ce, tata se urca şi îi spunea ăluia, aşteaptă puţin să vină şi nevastă-mea. Mama urca moartă de ruşine după cîteva clipe. De sute de ori cînd eram cu tata ne-am dorit să se deschidă pămîntul ca să ne înghită. Mamei îi venea mai greu avînd în vedere o anumită educaţie îngrijită de la Brăila, dar nici nouă nu ne era uşor. Cînd ne vedea prea ofuscate obişnuia să strige, sînteţi naive, nu ştiu ce o să faceţi dacă mor. Acum că a murit, ce să facem, îi ducem lipsa.

Pe lîngă Despina am avut zeci de păpuşi urîte pe care le iubeam cu intermitenţă. Ba le înfăşam în fularele mamei, ba le supuneam unor intervenţii chirurgicale executate cu foarfecii, operaţii în care se implica şi vărul Gheorghe care oscila pentru viitorul lui profesional între meseria de gunoier şi cea de chirurg. Mai aveam şi o mulţime de cuburi de lemn. Pe feţele cuburilor erau lipite pătrăţele de hîrtie pe care erau desenate: raţa, porcul, calul, vaca, pisica, oaia, cîinele şi cocoşul. Cum primeam cuburile şi le scoteam din cutia lor de carton, hîrtiile începeau să se deslipească şi să facă „urechi”. Cuburile, păpuşile şi cu mine ne petreceam ziua sub masă. De acolo auzeam tot ce vorbeau mama, Pepo şi musafirii. Era instructiv. Politică, bîrfe, viaţă cotidiană ajungeau pînă la mine fără nici un fel de menajament. Am aflat de rostul şi importanţa banilor de timpuriu. Ceea ce, totuşi, nu m-a ajutat să înţeleg cît de săraci am fost în anumite perioade. Tata era plecat şi mama cumpăra un sfert de pîine neagră pe care o mîncam toată, fără să clipesc. Dacă o întrebam de ce nu mănîncă, ea răspundea că nu-i trebuie iar eu o credeam ca proasta. În fond, la fel ca şi bunica, de multe ori mi s-a părut că nu ştiu ce şi cît îi trebuie lui mama, după cum nu prea ştiu nici pentru mine ce şi cît îmi trebuie ceea ce mă face să mă mulţumesc cu puţin şi să nu-mi pierd cumpătul dacă primesc mult.