32

Deci, Bebeca a venit în 1965, peste un an au plecat mama şi Ina, iar în 1968 a venit bunica Mary. Abia ne mutasem în casa de pe strada Horaţiu. Ne-am mutat pentru că, la un moment dat, a apucat-o pe mama ce mă apucase pe mine cu cîţiva ani în urmă cu bufetul. În garsoniera noastră din Mendeleev, compusă din două camere care aveau împreună douăzeci şi doi de metri pătraţi, figurau patul părinţilor, un divan pentru mine şi Ina, masa cu şase scaune o vitrină, maşina de cusut şi un bufet uriaş. În bufet găseai alimente, erau păstrate vasele de sărbătoare, feţele de mese, cearceafurile, tot. Cînd afirm că era uriaş, ştiu ce spun. Şi mă scol într-o zi de dimineaţă şi spun mamei, hai să vindem bufetul. Mama zice, nu, aşa cum zici, „nu” unui nebun. Insist. Se enervează şi aduce argumente. Încep să urlu aducînd argumente şi eu. Ne certăm şi mai rău. Încep să plîng şi plîng şi plîng pînă vine tata. Ce-are Riri, de ce plînge? Vrea să vindem bufetul. A înnebunit? Pe tata nu am încercat să-l conving, ştiam că ar fi fost degeaba, m-am mulţumit să plîng într-un colţ, modest. Spre seară l-au lăsat nervii, Angela, hai să-l vindem, plînge fata şi o să avem în casă mai mult loc, dă-l încolo de bufet. A venit rîndul maică-mi să plîngă dar, pînă a doua zi dimineaţă, hotărîrea fusese deja luată în sensul în care doream eu. Ca să vîndă bufetul, lui tata i-au trebuit cîteva zile. Cui a luat bufetul i-a dat şi divanul meu şi al Inei pe gratis, după care eu am decis ca noi, fetele, să dormim pe paturi de campanie pe care să le deschidem seara şi să le strîngem dimineaţa. Atunci am luat cu cinci sute de lei de la Consignaţia două fotolii care mai sînt la mine şi astăzi. În fine, aveai unde să te mişti.

Dar, cum ziceam, pe urmă a apucat-o pe mama, Pavele, vindem casa şi ne mutăm, aici nu mai am aer, nu pot să respir. Au încercat să vadă nişte apartamente în Drumul Taberii dar tata a protestat vehement. Ţinea la „adresă”, ar fi stat oricum dar nu pleca din buricul Bucureştiului. Pînă la urmă, a fost să fie să luăm casa de pe strada Horaţiu unde, în camera mea de la parter, nişte carii „scriseseră” de cine ştie de cînd pe parchet SAFAR şi noi am considerat că voiau să scrie numele nostru, Şafarica, dar cine ştie din ce motiv n-au apucat.

Aici, pe Horaţiu, a venit bunica Mary, a picat tocmai cînd noi zugrăveam. Ina avea zece ani, o revăzuse pe bunica în Grecia dar eu mă uitam la ea ca la o străină şi habar nu aveam cum să mă port cu ea. În primele două zile am fost extrem de politicoasă dar, de prea multă politeţe, ceva nu se lega. Cum ziceam, noi tocmai zugrăveam. Mama mergea la serviciu, Ina la şcoală, tata nu stătea niciodată ziua acasă, aşa că de curăţenia de după zugrăvit ne ocupam eu cu bunica. Într-o zi, mai precis în a treia zi de la venirea ei, eu am spălat geamurile într-o cameră, am spălat şi călcat perdelele şi eram hotărîtă să pun perdelele pe galerii deşi pe jos mai era moloz. Mary, delicată, îmi zice că nu e bine, cînd o să măturăm se ridică praf. Adună perdelele şi aşteaptă că le punem pe urmă. Atunci am simţit că trebuie să mă port cu ea firesc şi am ţipat după cum îmi era obiceiul, nu te băga, mama pe mine mă lasă să fac ce vreau. Femeile din familia noastră au avut întotdeauna înţelepciunea să nu intre în lupte pe care ar fi putut să le piardă. Bunica nu s-a supărat, nici nu m-a contrazis, a înţeles că la noi lucrurile merg altfel decît la ea acasă. A stat aproape o lună şi a plecat de tot. Cînd am ajuns eu în Grecia deja murise.