27

În vara lui cincizeci şi doi am mers pentru prima dată într-un sat, iar în cei şaisprezece ani care au urmat ne-am petrecut cu tata la stîni o parte din veri. Cum a ajuns tata la stîni e o istorie care merită să fie spusă. Fusese negustor şi sub comunişti devenea imposibilă o astfel de activitate. Cîteva luni a încercat să facă pe funcţionarul la nou înfiinţata instituţie intitulată APROLACTA unde, fiind vorba de lapte, se angajaseră o mulţime de aromâni. L-au făcut un fel de inspector. I se potrivea servieta în mînă ca şaua pe vacă. Cum tata făcuse o şcoală de două parale s-a pomenit într-o impostură care nu i-a convenit şi a zis, mai bine mă fac cioban. Nu s-a făcut cioban pentru că nici la asta nu se pricepea. Știa, în schimb, să facă brînză aşa că a devenit căşar şi caşcavalgiu. În felul acesta am ajuns în 1952 pentru prima oară într-un sat.

Aveam şase ani. Trenul ne-a lăsat, pe mama şi pe mine, într-o gară din Ardeal. Acolo ne aştepta un ţăran care trăgea de căpăstru un cal. Am mers pe lîngă cal multă vreme. Nu m-am plîns. O singură dată m-am tulburat, atunci cînd drumul a trecut printr-un lan de grîu. Eu nu ştiam nici de grîu, nici de maci, nici de albăstrele. Am început să sar pe loc aşa cum am văzut sărind cîinii tineri la căderea primilor fulgi de zăpadă. Am întrebat dacă am voie să culeg flori. Aici aveam voie. Ultima parte a drumului am parcurs-o purtînd în braţe un snop de maci. La stînă ne aşteptau tata, o mie de oi, treizeci de cîini, ciobanii şi măgarii. Chestia cu cei treizeci de cîini de la stînă a fost o exagerare datorată faptului că turmele erau „de stat”, adică nu era un ochi de stăpîn care să ţină socoteala. Se puiseră cîinii în prostie şi ciobanii i-au lăsat, ba îi şi înscriseseră la colectivă cu tain de mălai, de primeau cîinii o raţie de mămăligă mai mare decît ciobanii, care ciobani, evident, le-o furau. La stînă, treaba lui tata era să închege laptele, să taie bucăţile de telemea, să le bage la saramură şi pe urmă în butoi. Cînd se terminau butoaiele, venea camionul ca să ia brînza şi să aducă butoaie goale, vechi şi noi. Cele noi miroseau ca bradul de Crăciun. Şi tata pleca să însoţească marfa. Cîteva zile stătea la oraş iar mama şi cu mine rămîneam singure. Faptul era cu putinţă pentru că învăţase şi ea să facă brînza. Se repeta în fiecare zi următorul scenariu. În zori veneau ciobanii cu laptele. Îl măsurau atent. Cu aceeaşi ocazie tăiau lemne şi cărau apă. După ce terminau, dispăreau în peisaj. Pînă la următoarea mulsoare n-aveai cum să-i mai vezi. Trebuie spus că mama era frumuşică şi la fel de tînără ca ei dar, chiar după ce trăgeau o duşcă două de ţuică, necuviinţa nu se trezea în ei. Ea era „doamna”, nevasta baciului, ceva care pe ei, pur şi simplu, nu îi interesa.

Întîmplarea despre care urmează să scriu s-a petrecut într-un moment în care lipsea tata. Stăteam în faţa stînii. Mîncam. La un moment dat, cîinii s-au sculat fără să latre şi am ştiut să este unul dintre ai noştri. Cum de altfel a şi fost... Înainta spre noi un cioban tînăr care avea porecla de Popuşor. Dar ceva nu era în regulă cu el de data aceasta. Avea clopul pe cap, laibărul pe umeri, cămaşa lunguţă prinsă în chimir şi, mai jos, nimic, riguros nimic... S-a oprit înainte să ajungă la masa noastră. A deschis vorba mama şi l-a întrebat politicos, ce-ai păţit, domnule Popuşor? Pentru că, evident, păţise ceva de vreme ce apărea în faţa noastră într-o ţinută atît de parţială. Doamnă, zice, m-am opărit. Am venit pentru că m-am gîndit că o-ţi fi avînd dumneavoastră nişte prafuri... Mama obişnuia să le dea antinevralgice cînd aveau dureri de dinţi şi acum a scos din punga cu medicamente cîteva sulfamide, i-a spus cum să le piseze, să se spele bine şi să pună praful pe locul opărit. Popuşor a luat pastilele şi s-a dus. Mama s-a ţinut tare pentru o fată crescută cu toată grija la Brăila. Cînd tata a auzit povestea a mormăit. Nu au urmat comentarii. Eu nu am fost şocată, dar nici n-am uitat. Faptul că n-am uitat a influenţat întrucîtva viziunea mea etnologică. Nu vreau să rezulte că plasez în spaţiul mioritic, ici şi colo, un cioban în fundul gol. Dar nici nu pot să exclud posibilitatea. Depun mărturie pentru ce am văzut.