34

Între timp terminasem facultatea şi începusem să lucrez la Institutul de folclor. Nici despre facultate n-am poftă să scriu, nu dau două parale pe amintirile din studenţie. Aş scrie pe lung şi frumos despre un singur om pe care l-am cunoscut în acea perioadă dar, aşa cum ar merita el să scriu, nu mă pricep eu. Altfel, ce să spun, cum a fost la un examen, ce a spus cutare profesor, cum am făcut parte dintr-o delegaţie care cerea scoaterea examenului de marxism? Dacă aş face o socoteală a cincinalului universitar, m-aş limita la timpul pe care l-am cîştigat chiulind şi pe care l-am petrecut bînd în cîrciumi şi uitîndu-mă cu orele în Consignaţii. Erau obiecte vechi cu nemiluita vîndute pe nimic dar pentru mine inaccesibile. Un anumit gen de memorie a lucrului inutil face să am în ochi obiecte pe care le-am văzut o singură dată acum treizeci şi cinci de ani: un colier de chihlimbar de Buzău cu mărgelele cît gălbenuşul de ou, rotunde şi egale; o narghilea plină de canafi şi „pietre preţioase”, strălucitoare ca pasărea Paradisului; o canapeluţă cu coviltir, tapiţată cu material de covor persan din mătase şi multe covoare Senne şi Sumak, preferatele mele, care îmi joacă sub ochi ca într-un caleidoscop.

*

În 1972 am decis că mi-a venit şi mie rîndul să plec în Grecia. Mi-am făcut rost de o invitaţie de la Institutul lor de folclor. Şansele de a pleca în interes de serviciu erau mult mai mari, aşa că am luat aprobare de la institutul unde lucram, aviz de la Ministerul Educaţiei şi Culturii, am depus actele şi am început să aştept. Răspunsul trebuia să vină în trei luni. Au trecut cele trei luni şi, pe lîngă ele, multe altele. M-am înscris la o audienţă pentru care m-am pregătit într-un fel care mă face să regret că nu m-am fotografiat. Am găsit în casă o bluză albă de poplin cu guleraş baby, cuminte, pe care nu o purta nimeni, cred că făcuse parte din uniforma mea de pionieră, am luat o fustă stupidă a mamei, cenuşie şi cu un singur pliu, nu m-am fardat, mi-am strîns părul cu o eşarfă cenuşie, mi-am pus şosete albe şi pantofi fără toc. Să spun că arătam ca naiba este prea puţin, reuşisem să realizez imaginea femeii fără vîrstă şi fără şansă. Intru la biroul de paşapoarte şi dau peste un ins care semăna cu Birlic. Bună ziua, am venit pentru că au trecut multe luni şi nu am primit nici un răspuns. Grecoaică? Da, jumătate grecoaică, jumătate aromâncă. Aaa, macedoneancă, voi aţi fost legionari. Au fost şi aromânii legionari dar şi moldovenii, ardelenii, oltenii... Aveam o poftă disperată să plec şi mă simţeam plină de curaj. Omul reia discuţia şi mă întreabă, ai văzut ţara toată, nu mai ai de văzut nimic pe aici? La întrebarea asta tac, ştiu că ei o pun la toată lumea. Căsătorită? Nu. Ai copii? Nici. Şi atunci ce garanţii poţi să-mi dai că te întorci? Îmi iau inima în dinţi şi îi zic, nici o garanţie, trebuie să mă credeţi pe cuvînt. Asta a fost tot. Peste o săptămînă am primit cartea poştală albăstrie care îmi deschidea calea spre paşaport. Cu viza nu mi-am bătut capul, mi-au obţinut-o cei de la Minister, am dat funcţionarului un cartuş de Kent şi totul s-a rezolvat. Mi-am cumpărat bilet de tren dar asta nu mi-a adus nici o certitudine, mi se părea că totul e o cacialma şi că o să vină Birlic şi o să-mi zică, vezi-ţi de treabă, dă paşaportul înapoi şi du-te să mai vezi o dată mănăstirile din Moldova...