31

La scena care urmează nu am asistat, Ina mi-a povestit-o recent ca pe o amintire la care ţine foarte tare. Cică, atunci cînd poştăriţa a venit cu telegrama în care se spunea că Bebeca vine peste trei zile la Bucureşti, mama ar fi tras un strigăt cum, zice Ina, n-ar fi crezut-o niciodată capabilă, a pupat-o pe poştăriţă şi, după ce aia a plecat, a urcat treptele dintre cele două camere şi a sărit, aşa cum făceam noi în copilărie. Cine ştie ce foc o fi mocnit în sufletul mamei, cine ştie ce femeie nebună ar fi putut să iasă din ea în alte circumstanţe. Aşa îmi explic modul îngăduitor cu care a tratat toate derapajele noastre. Privea nebuniile mele mai ales ca pe ceva natural ceea ce mă face să cred că, nu numai că înţelegea, dar era şi complice la nişte lucruri pe care viaţa ei i le-a refuzat. Pretindea un singur lucru, voia să fie în cunoştinţă de cauză, în cazul în care cineva i-ar fi spus, Riri face aşa şi pe dincolo, să poată spună, ştiu.

Vreau să mai precizez că, la plecare, Bebeca a urcat în tren cu mîinile în buzunare şi cu o valiză goală, adică ne-a lăsat toate hainele cu care venise şi o valiză mare din piele de porc care a avut un destin special despre care este mai potrivită să povestească Ina. Am înregistrat-o şi am transcris o parte din ce mi-a zis.

„Nebunia valizelor a început în 1965, cînd Bebeca ne-a lăsat valiza galbenă. Cu ea şi cu încă una am plecat noi în Grecia în anul următor. Acolo ne aşteptau, în afară de grămada de lucruri de la Bebeca şi de la neamuri, un maldăr de ştofe pe care le cumpărase bunica din despăgubirea pe care o primiseră la mijlocul anilor cincizeci pentru nu ştiu ce pierduse bunicul în România. Aşa cum era bunica echidistantă, a zis, jumătatea asta de bani este a lui Angela şi, ca să nu se devalorizeze, a cumpărat ştofe din care mai am şi acum. Ştiu că n-o să fac din ele nimic niciodată şi că nici Ana nu o să facă, dar nu mă îndur să le dau, cînd ştiu cum le-a cumpărat bunica Mary acum cincizeci de ani. Şi s-au adunat atunci valize, sacoşe şi bocceluţe, ştiu precis că au fost zece, o să-ţi spun de ce. Oricum, coşmarul a apărut în două momente, la Atena în primul rînd, cînd împachetam. Nu încăpeau şi trebuiau să încapă. Mă suiam pe valize ca să le închid şi să le leg curelele. Al doilea coşmar a fost la Belgrad, cînd am schimbat nu numai trenul dar şi gara. Mutam cîte două valize, una dintre noi stătea în urmă şi cealaltă avansa cu zece, douăzeci de paşi. Cînd ne regrupam, mama număra, una, două, trei, patru... opt, nouă, zece şi cu poşeta unsprezece. Aşa am ajuns să ţin minte cîte erau. Pentru plecările următoare Bebeca ne-a spus, aduceţi valize, aşa că plecam cu ele băgate una într-alta de rîdeau vameşii de mureau. Le-am plimbat aşa pînă în 1979, adică pînă cînd nu ne-au mai lăsat să plecăm. Pe urmă, gata! Valizele s-au mutat din Mendeleev în strada Horaţiu, au revenit în Mendeleev şi acum sînt la mine, aici şi nu mă pot despărţi de ele pentru că am făcut împreună toate drumurile astea în copilărie şi au cărat, săracele, numai eu ştiu cît au cărat.”

Cred că merită să pun aici şi ceva care mi-a povestit Ina despre prima lor plecare în Grecia. Redau din nou ce am transcris.

„Am mers cu trenul prin Belgrad, prin Bulgaria nu se circula, deşi drumul era mai scurt. Nu ştiu de ce nu se circula prin Bulgaria. Am călătorit patruzeci şi opt de ore, două zile şi două nopţi. Un coşmar! Schimbatul gării şi aşteptatul de dimineaţă pînă seară pe peron n-au fost nimic, nebunia a început a doua zi, cînd în tren erau peste patruzeci de grade. Vagoanele traversaseră deja trei sferturi din Europa iar la closete nu era demult un strop de apă. O infecţie de neînchipuit. Şi am mers aşa, fără apă, o zi întreagă. Nimeni n-avea apă, nu doar noi, nişte amărîte fără bani. Li se terminase apa şi oamenii erau disperaţi. Toţi păreau prizonieri în trenul morţii. Spre seară, a cuprins-o mila pe o cucoană dintr-o gară şi a umplut o sticlă cu apă de la cişmeaua de pe peron. Eram patru în compartiment şi o priveam ca pe aur, al patrulea dintre noi fiind un nou născut care a plîns toată noaptea şi toată ziua, mă mir că n-a murit.

Am ajuns la Atena noaptea, cu cîteva ore de întîrziere. Bebeca şi Kosti ne aşteptau pe peron. Ne-am aruncat de gîtul lor şi am gemut, apă, apă... Parcă veneam din deşert. Şi Bebeca, proaspăt sedusă de binefacerile capitalismului american a venit la noi cu două sticle de Cola. Ceva mai groaznic decît Cola aia nu mi s-a părut niciodată ceva în viaţă. Am cerut să ne ducă la prima cişmea din gară. Atunci am descoperit că grecii nu au ţîşnitori. Acum nu mai avem nici noi.”