23

Ina trage cu ochiul și intervine și ea:

Diferența de 12 ani dintre Irina și mine face ca eu să nu am amintiri din anii ’50. Ce pot spune însă este că atunci, ca și acum, lumea trăia în bule care nu erau identice.

Problema spațiului, în București cel puțin, era pentru toată lumea. Avusesei mai multe case, rămăsesei fără nici una, chiriaș într-o cameră, cu o parte din familie în închisoare sau la canal. Aveai o casă frumoasă, vedeai cum se umple de chiriași, fără să poți face nimic și spuneai mulțumesc dacă rămâneai cu camera de lângă baie. Erai adus în București, pentru construcția socialismului, ți se găsea o cameră cu acces la baie și bucătărie, într-un apartament deja locuit de încă 2-3 familii.

Ai mei cumpăraseră pe la sfârșit de ani ’40 o garsonieră în centru, într-un bloc nou la vremea aceea, cu ideea să fie. Când începuseră să fie aduși chiriași cu bon în casa din Cortului s-au mutat în garsoniera. Era cocheta dar mică și fără bucătarie, nu se presupunea că cine stă într-un astfel de studio își gătește. Am locuit acolo 3, respectiv 4 persoane până la sfârșit de ani ’60. A fost o opțiune. Era mic, dar eram singuri.

Doamna Dragalina nu a avut opțiunea asta. Într-o casa frumoasă, foarte frumoasă dar nu foarte mare, reamenajată la sfârșit de ani ’30 cu tapet de mătase pe pereți și faianță de Delft, în singura baie completă a casei (lucru pe care nu l-am înțeles nici atunci iar acum ar fi de neimaginat), locuiau vreo 8 familii. Cu pași mici și chin în 1975 când a plecat în America reușise să locuiască la parter doar cu domnul Dragalina și o verișoara prin alianță. 

Inghesuit și la ei și la noi, dar altfel.

Eu nu am mai apucat gradinița de franceza în casa doamnei Dragalina dar îmi amintesc păpușa, era cât mine, sau asta era impresia. De la Opritsa am aflat ieri că era un cadou de la pictorița Tania Septilici. Deși o numiseră Tatiana, fetele ii spuneau „Fish-fisha” de la rezonanța de foșnet de tafta a numelui pictoriței. 

Dar mirajul păpușilor doamnei Dragalina nu s-a încheiat aici. Pe la început de ani ’60, după ce doamna Vasiliu plecase în Franța și începuse să trimita pachete, Gitta a rugat-o să-i trimita o păpușica pentru mine. Într-o lume de păpuși mici și rotofee, din cârpa sau în cel mai bun caz dintr-un fel de plastic mat și neprietenos, am primit o păpusă, nu prea mare, suplă, svelta, cu păr mătăsos. Abia peste ani am înțeles că era o Barbie din primele, primele generații. 

Între mama și doamna Dragalina era o prietenie discretă și profundă bazată și pe o implicare echitabila. Gitta ne învăța franceza și mama îi cosea. Garderoba care a rezultat ar fi meritat un capitol de istorie a modei în anii ’50-’70. După lansarea filmului Domnișoarele din Rochefort, tocmai am verificat era în 1967, o țin minte pe dna Dragalina venind cu Paris Match-ul și spunându-i mamei că următoarea rochie o vrea ca a fetelor. O despărțeau peste 30 de ani de Françoise Dorléac și Catherine Deneuve dar nu era să se împiedice în asta. Mai delicat a fost când în anii ’50, pentru o recepție foarte importantă în București, unde dna Dragalina primise o invitatie de la Ambasada Franței, mama i-a făcut o rochie spectaculoasă dintr-un creton primit de la Paris. Eu știu doar materialul, salată cu ouă răscoapte, un imprimeu cu flori galbene și verzi, greu să treacă neobservat. Surpriza a fost când a ajuns, și soția ambasadorului care stătea la intrare să salute invitații avea o rochie dintr-un material identic, cu o croială asemănătoare dar mai modestă. 

Dar să nu credeți că era vorba doar de păpuși și modă. Prima lecție de activism am primit-o de la dna Dragalina cu acordul mamei. Pe Wikipedia spune că Brigitte Bardot și-a început acțiunile de protecție a animalelor după ce s-a retras din cinematografie. Pot să vă spun precis că era inainte, e drept nu cu mult, când a lansat primul apel pentru protecția puilor de focă și aduna semnături din toată lumea. Aveam 14 ani, abia îmi scosesem primul buletin și am semnat acea petiție. 

Ce vreau să spun este că în combinația mama, rude în Grecia și doamna Dragalina, am trăit între două lumi. Asta nu făcea să fie mai simplu, dar era mai colorat.