9

Şi-au făcut bagajele şi au plecat. Imediat a început nebunia scrisorilor. Fără să se sinchisească de cenzură, toată lumea a început să povestească. Datorită acestor scrisori, în perioadele comuniste cele mai scîrboase, nici nu mi-a trecut prin cap să plec de lîngă ai mei. N-am putut să uit lacrimile mamei cînd citea de Paşti şi de Crăciun veştile din Grecia. Atunci, de sărbători, era cel mai greu. Ei scriau, vin sărbătorile şi voi sînteţi departe, orice am avea pe masă şi în casă nu ne prieşte, am primit urările pe care ni le-aţi trimis şi am plîns. Mama plîngea de se usca aflînd despre cum plîngeau ele şi eu îmi puneam întrebarea legitimă, de ce naiba s-au despărţit?! Chestia cu, ce-ai iubit să ţii în braţe, o interpretez cît se poate de literal. Cei care se iubesc să stea lipiţi unii de celilalţiţi ca păduchii în cusătură. Cînd ochii care nu se văd se uită, treaba e simplă şi tranşată, dacă nu se uită, relaţiile se complică într-un mod greu de suportat.

Scrisorile care veneau din Grecia aveau un altfel de plic, subţirel şi tivit cu un model albăstriu care te ducea cu gîndul la steagul Greciei. Şi hîrtia pe care scriau era la fel de subţirică iar profilul regelui de pe timbru mi se părea foarte frumos. Plicurile Mariei erau pline de surprize. De pildă, ea strecura în scrisori panglici de tafta şi organdi. Faţă de panglicile care se vindeau la noi în mercerii, cele pe care le trimitea Maria păreau cu totul şi cu totul de aur. Cum treceau de cenzură rămîne un lucru inexplicabil. Mă gîndesc că pe atunci românii mai aveau respect pentru cozile fetiţelor şi pentru funde. Maria mai trimitea flori uscate de iasomie, iconiţe şi te miri ce-i mai trecea prin cap. Bebeca, sora maică-mi, avea o altă problemă. La despărţire se înţeleseseră asupra modului în care să comenteze situaţia din România. Dacă lucrurile mergeau rău, mama trebuia să scrie că e bolnavă Caterina. Timpul trecea şi mama nu scria de boală nimic. Atunci, Bebeca s-a enervat şi a început să întrebe ea de Caterina, o dată, de două ori, îşi formula întrebarea cît se poate de răspicat. La noi în familie exista o singură Caterină, verişoară cu tata, pe care Bebeca abia o cunoştea. Mama, care uitase de înţelegere, a socotit că soră-sa a înnebunit, aşa că i-a răspus, în treacăt, că e foarte bine Caterina. A venit rîndul mătuşă-mi s-o creadă pe mama nebună, toată lumea strecura pe sub cortina de fier tot felul de grozăvii, numai de la noi afla că în ţară e splendid. S-au lămurit cînd s-au revăzut, după şaisprezece ani.

Atunci eu trăisem deja momentul acela de o stupiditate fără margini cînd mi s-a reproşat într-o şedinţă de UTC faptul că ştiu greceşte, limba unora care au trădat ţara plecînd. Era şedinţa în care se analiza dacă merit să intru în organizaţie. De ce nu mi-a dat atunci Dumnezeu gîndul cel bun de-a le întoarce dosul şi de-a rămîne în poziţia amintită şi cînd a fost vorba de a intra în PCR? Din cele două „intrări” cred că nu exagerez spunînd că nu m-am ales cu nimica în afară de ruşinea care mă va însoţi pînă la Judecata de Apoi.