13

Laşi Markandonata şi îţi petreci toată viaţa pe Dunăre... Vara te frige soarele, iarna te frige vîntul, din cînd în cînd, cobori într-un port. Unul din porturile unde se oprea des era Sulina. Acolo a cunoscut-o, habar n-am cum, pe Irina, fata lui Temistocle şi Angherio şi sora Mariei, a lui Nicolae, Alcibiade şi Trasibul.

Irina era cuminte, muncitoare şi avea ochi negri şi blînzi. Cu ochii ăştia mă priveşte de-o viaţă din fotografia care n-a lipsit nici o clipă din camera mamei. Stim puţine despre ea, mai nimica. Se pare că desena frumos. Si mama desena bine în tinereţe, eu şi soră-mea ne-am silit să desenăm, ceea ce ne-a decis s-o facem pe Ana, fata soră-mi, pictoriţă. Pentru moment ea preferă să facă fotografii. Oricum, m-a amuzat enorm faptul că soră-mea, cînd şi-a văzut pentru prima oară fata, imediat după naştere, i-a numărat degetele ca să se asigure că le are pe toate şi că poate deveni pictoriţă. În fotografia la care mă refeream mai înainte, Irina poartă la gît un medalion, genul de bijuterie unde pui un chip. Cînd am crescut, medalionul a devenit al meu. Am lăsat acolo ce pusese Irina cu mîna ei, adică pe străbunicul Temistocle care abia se mai vede şi pare să poarte pe cap un fes.

Medalionul a ajuns la mine pentru că Irina a devenit nevasta lui Spiru. A văzut-o, a plăcut-o şi i-a spus, stai încă puţin şi ne căsătorim. Puţinul lui Spiru a durat nouă ani încheiaţi, te crezi în Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. Scuza lui a fost că a plecat la război. De ce s-a întors din război atît de tîrziu nimeni nu ştie să-mi spună... De unde a fost plecat s-a întors cu o monedă antică grecească şi cu o piatră de inel, un matostat.

Pe ambele le-a găsit săpînd un tranşeu în Asia Mică. Moneda s-a rătăcit în timpul vieţii lui iar matostatul l-am pierdut eu. Avînd în vedere importanţa pe care o avea în ochii mei, am să povestesc cum l-am pierdut cu de-amănuntul. Mama îl păstra în cutiuţa cu bijuterii. Stiam că este singurul lucru care ne-a rămas de la bunicul. De cîte ori aveam ocazia să-l strîng în palmă mi se părea că sîngele îmi curge mai repede ceea ce era o aiureală, piatra de matostat ştiut fiind că este hemostatică ar fi trebuit ca sîngele să se îngroaşe ca o marmeladă şi să simt că amorţesc. Matostatul era al nostru şi visam să fie al meu. Pe la douăzeci şi cinci de ani am convins-o pe mama să mi-l dea ca să-mi fac un inel. Piatra, dreptunghiulară, fusese cîndva un sigiliu pe care figura capul unui bărbat cu coif. Şi am plecat de acasă cu matostatul în mîna stîngă, îl ţineam strîns în pumn ca să nu-l pierd iar cînd am ajuns la bijutierul de pe strada Atena am putut să constat că pumnul era gol. Nu sînt rea de pagubă dar ştiu precis că atunci am plîns. Adică l-am bocit pe Spiru şi pe Irina cu tot neamul lor care a rămas al meu. Pentru că un lucru cred că este deja limpede, îi iubesc teribil pe aceşti doi bunici pe care nu i-am cunoscut, chipurile lor din fotografii mi-au protejat copilăria şi în momentele de derapaj m-am ferit să alunec prea jos de ruşinea lor.

Aşadar, Spiru a plecat, pe urmă s-a întors şi Irina l-a aşteptat. S-au mutat la Brăila şi au avut o fetiţă, pe Angela. Cînd să nască un băiat, Irina moare. Soră-sa, Maria, vine să ţină casa dar treaba nu merge deloc şi Angela este preluată de fraţii de la Galaţi şi de tatăl lor, adică la bunicul Temistocle care mai locuia la Sulina. Regret că despre acest străbunic cu nume atît de răsunător nu ştiu să spun nimic. Parcă era cizmar şi parcă făcea versuri. Era din Santorini şi se numea Santorineos. Nici în insula asta n-am ajuns. Am văzut o serie de filme documentare, albume de fotografii, într-o vreme m-am silit să bag la cap amănunte istorice... Chestia cu erupţia vulcanică prin care a ajuns lavă pînă în Egipt tulbură şi pe unul care n-are un străbunic născut acolo şi, totuşi, nimic nu mi-a umplut sufletul pe săturate. Vorbe. Îmi pare rău că nu i-am cerut Inei să aducă de acolo nişte apă într-o sticlă, să-mi clătesc faţa şi gura cu ea şi, eventual, ceva cu miros durabil. În absenţa unor chestii din astea, insula Sfintei Irina nu este şi a mea.

Dacă mă gîndesc bine, de la bunicul Temistocle mama a învăţat o poezie dedicată steagului grecesc în care se spune cam aşa, steagul meu grecesc, cu cruce la mijloc, să-i cadă limba cui va spune o vorbă rea despre tine. Mama recita versurile cînd veneau musafirii. Le-am învăţat şi eu şi Ina şi ne-am ales din asta cu ceva destul de prost văzut astăzi şi anume cu capacitatea de a iubi un steag. L-am iubit mai întîi pe cel grecesc şi de multă vreme iubim tricolorul care ar fi putut fi mult mai frumos dacă roşul, galbenul şi albastrul nu ar fi prezente în cantităţi egale. M-am gîndit mult la acest subiect pentru că nu-mi place deloc modul actual în care românii se raportează la steag. Unii îl fîlfîie în mod agresiv şi lipsit de subtilitate, alţii îl ignoră pur şi simplu şi există o a treia categorie care se jenează să-l privească, nu cumva privirea să se facă vinovată de un puseu naţionalist. Vorbeam cu nişte studenţi care se înscriau perfect în această ultimă categorie, cea mai slabă aluzie la patrie şi patriotism îi făcea să se zbîrlească. Din vorbă în vorbă ajungem şi la steag. Fetelor li se face greaţă şi nu participă la discuţie. Ii atac pe băieţi făţiş şi îi întreb cum vor merge la război fără steag. N-au poftă să meargă nici la război. Le dau de exemplu pe americani care îşi plantează steagul peste tot, îl mănîncă, îl îmbracă şi cînd mor eroic îl împăturesc ca pe o sarailie şi îl dau unui membru din familie care îl strînge la piept. Nici exemplul grecilor nu le spune nimic. Simt că mă lupt cu morile de vînt. Un fel de daltonism al inimii îi împiedică să vadă tricolorul şi mă întreb ce ar trebui să se întîmple ca să se vindece de el.

Revin la fraţii Irinei, la doi dintre ei, Trasibul şi Alcibiade. Cu ei a fost o chestie, se căsătoriseră cu două surori care, pe deasupra, le erau şi verişoare. Căsniciile au fost durabile şi, fiecare, a făcut o fată, pe Nina şi pe Kiki. Lui Trasibul îi mergea bine cu cafeneaua şi Nina care era lăudăroasă, obişnuia s-o necăjească pe Kiki spunînd, noi sîntem bogaţi, avem multe scaune şi mese. Alcibiade era cizmar şi Kiki nu se lăsa, zicea, şi noi sîntem bogaţi, prăvălia lui tata e plină de pantofi şi calapoade. Astfel de istorii mărunte are orice familie, dar puţini sînt dispuşi să le spună unor necunoscuţi. Cîteodată le povestesc la întîlniri de familie, considerîndu-le un patrimoniu mărunt. Istoriile cu unchi, mătuşi, bunici şi aşa mai departe sînt, după părerea mea, pline de învăţătură, afli cum s-a descurcat cutare în cutare situaţie şi actualizează personaje exemplare la care poţi să te raportezi. De pildă, cine nu are, sau a avut, o mătuşă aprigă cum a fost Marica lui Trasibul, cea care se îmbrăcase ca un lapon la plecarea în Grecia? Păi mi-o închipui cînd răsturna masa unde jucau cărţi muşteriii din cafenea atunci cînd bărbată-su era în pierdere. Cît era el de zurbagiu şi ei de pătimaşi, nimeni nu mişca. Nu mi-ar fi plăcut să semăn cu ea. Mi-am căutat modele în familie printre persoanele delicate, ruşinoase, cu un comportament perdant.

La Galaţi, peste drum de cafeneaua lor avea restaurant mare un armean pe nume Sure şi armeanca obişnuia să le numere clienţii. Marica înnebunea iar Trasibul îi zicea, las-o în pace, numărîndu-i pe ai noştri îi neglijează pe ai ei. Cînd au plecat în Grecia, Trasibul şi Marica nu s-au oprit pînă în insula Hios. Era o insulă procopsită în care îşi făceau case marii armatori. Bogăţie. Acolo au deschis restaurant pe strada mare. Se omorau grecii să vină să mănînce gogoşari muraţi şi unuia nu-i trecea prin cap să-şi pună murături la el acasă. La un moment dat, ce să vezi, se iveşte Sure în persoană, care plecase şi el din ţară şi nimerise tot în Hios. Destine înfrăţite sau blestem? Oricum, aici s-au asociat şi au făcut cel mai căutat restaurant din insulă. Cîţiva ani au cîştigat frumos.

În insula Hios Ina a stat numai cîteva zile cînd a mers prima oară în Grecia şi atunci s-a produs un fapt miraculos. Jucîndu-se cu copiii lui Nina, trei fete zăpăcite ca nişte capre, în patru zile Ina a început să vorbească greceşte! Evident, cînd plecase de la Bucureşti înţelegea, doar greceşte vorbeam în casă, dar nu puteai să scoţi de la ea un cuvînt. Vreau să spun că şi-a scos cuvintele cînd i-au trebuit şi a revenit acasă povestind despre livezile de mandarini, de portocali şi lămîi pe care le-a văzut, despre Mediterana cea albastră, despre oamenii care trăiau acolo altfel... A plecat din România copil de opt ani şi s-a întors un om mare care avea o mulţime de lucruri să spună. Între lucrurile pe care mi le-a relatat şi m-au năucit a fost faptul că la Nina erau ani cînd portocalele şi mandarinele putrezeau de se umplea livada de muşte. În cazul în care fructele tale nu se coceau odată cu ale vecinilor, celui care cumpăra recolta nu îi convenea să aducă alţi culegători şi îţi spunea, ne vedem la anu, regret. Şi atunci toată lumea se mobiliza să fiarbă gemuri şi dulceaţă. Făceau cît făceau şi pe urmă se opreau, cine ar fi putut să mănînce atîta gem?