8

Ina trage cu ochiul și intervine și ea:

În timp ce Riri aduna firimiturile pentru poveste, ne propusesem să facem un ou împreuna și să scriem povestea lui Spiridon la patru mâini. Mâinile ei au fost mai vrednice și au terminat cartea în timp ce eu nu scrisesem mai nimic. Atunci Riri s-a gândit să înregistreze poveștile mele și să le țeasă printre ale ei, dar din pacate nici așa n-am ajuns prea departe. Într-un final a încheiat povestea și mi-a lăsat-o în grijă. 

Manuscrisul a așteptat mult. De fiecare dată când ne hotăram să îl publicăm în varianta lăsată de Irina, fără alte completări, găseam firimituri din același suflețel, în jur, în poveștile de familie pe care le știam eu, în drumurile în Cefalonia și Doliani. Așa că am ales să povestesc și eu câte ceva, din când în când. Pentru cei care nu știu, sunt Ina (Aina), sora lui Riri, adică Ecaterina Șafarica, sora Irinei Nicolau.

*

Despre cum s-au cunoscut părinții, știți deja povestea mea de la Irina. Aș adăuga ceva, nu de dragul preciziei, pentru că nimic nu face povestea mea mai exactă decât a ei, ci pentru a completa portretul lui Pavel Șafarica. În povestea Irinei, Pavel s-a dus în pețit cu o roată de cașcaval și două rude de salam de Sibiu. E foarte plauzibil, cam așa deschidea Pavel orice ușă unde vroia să fie ascultat. Povestea mamei, așa cum mi-o amintesc eu, era că Pavel a venit duminică la prânz, la masă, cu doua trăsuri. În prima trăsură erau pălăria și un buchet imens de flori și în a doua era el. Expresia excentricității nu erau cele doua birje când tot ceea ce duceau ar fi intrat într-una ci mărimea buchetului de flori, disproportionat în lumea discretă a Angelei, în Braila lui 1942. Simt că povestea asta se potrivește mai bine cu impulsul de a o cere pe Angela de nevasta, doar văzând-o într-o fotografie. Alegeți variata care vă place. Ambele îl descriu pe tata.

*

Oare bunicul Spiru s-a modelat după loc ori a ales să rămână la Brăila pentru că era mai aproape de sufletul lui? Nu știu. Știu însă că am fost în Cefalonia, insula lui Ulise cum zic chefaloniții, insula verde, plină de taine, cu oameni tumultoși, aprigi și încăpățânați. Bunicul nu era asa. 

M-am întrebat însă mereu cum i-a răbdat sufletul să stea departe de mare și să-și petreacă viața în susul și în josul Dunării. Din poveștile mamei înteleg că greu. Când a început războiul și a dus vasul Stelaki, care între timp era al englezilor, la Constantinopol, s-a intors sfâșiat de tristețe. Nu vom știi dacă din cauza despărțirii de vas, dacă presimțea că e ultimul lui drum pe apă sau dacă navigând pe mare a înțeles ce a pierdut atâția ani în care a stat pe Dunăre.

*

Câte povești s-au adunat despre făcutul bagajelor și ajunsul în Grecia. Și cine știe câte s-au pierdut.

Fustele Maricai, nevasta unchiului Trasibul, nu erau oarecare. Fiecare încrețea cate 4-5 metri de brocard, mătase sau cașmir, iar în tiv erau cusute bijuteriile. Avea fată de măritat, nu puteau lăsa în urmă tot ce agonisiseră de o viață.

Lăzile, și ele aveau un schepsis, am aflat de la Bebeca, după aproape 60 de ani. Erau lungi de 1,80 m și late de vreo 80 cm. Ele trebuiau să devină pat când ajungeau în Grecia în taberele de refugiați. În ladă făceai loc în primul rând pentru o plapumă și un așternut și pe lângă ele ce mai încăpea. De exemplu Bebeca pusese trei taioare făcute la cel mai bun croitor din București și trei perechi de pantofi din cel mai fin nabuc. Când a ajuns în Grecia se uita la haine, se uita la ea și în jur și o apuca plânsul. În plus, cum nu putea umbra îmbrăcata așa în tabară, era practic fără haine. Bunica Mary, strabunica Eleni, Bebeca și Lalachi au fost încărtiruiți la Lavrio, în niste corturi militare, în mijlocul câmpului, la vreo 150 km de Atena. Lalachi, fost armator și negustor priceput a fost ales șef de tabară, așa că au avut un cort numai pentru ei. Era cortul de socializare unde de doua ori pe săptămână se adunau cu toții la proiecții de filme. Era noiembrie. Acolo, ca și aici, toamna târziu e și frig și ploaie. Păi cum să nu te apuce disperarea când știi că ai lăsat în urmă casă cu tot ce-ți trebuie și te trezești într-un cort cu mai nimic? 

Pe de altă parte erau vremuri când puteai să pierzi totul peste noapte dar și să recuperezi la fel de repede. 

La sfârșit de iarnă, primește bunica o recomandată. Bebeca atât aștepta, să se îmbrace frumos și să meargă cu Mary la Atena, să vadă despre ce este vorba. Nu așteptau nimic bun. Ajunge bunica la poșta și găsește un plic de la sora ei Athena, care era în Africa cu copiii, cu o scrisoare și patru bani de aur. Cei patru bănuți au fost destul să plece din tabără, să meargă la Atena, să închirieze un loc de stat, să mănânce patru oameni și să pornească Lalachi afacerile. După un an se puseseră pe picioare.

Când au plecat din România nu știau unde se duc. Își propuseseră să se adune cu toții într-un loc. Bebeca cu Lalaki și bunica au ajuns primi la Atena. Pe unchiul Trasibul și Marica vaporul i-a lasat in Chios și nu au mai plecat de acolo. Unchiul Alcibiade cu Ana au fost în tabara din Siros și au ajuns după mai mult timp la Atena.

Multă vreme repatrierea grecilor din ’50 a fost un lucru abstract, ca plecatul păsărilor în țările calde. Chiar dacă de pe la mijlocul anilor ’60 i-am intalnit și am mai povestit multe, plecarea și ajunsul in Grecia erau în spatele unor porți închise ale sufletului, pe care nu erau pregătiți să le deschidă. Abia dupa 2010 au început să povestească și Bebeca, și Kiki, fata lui Alcibiade și a Anei, și Titina, prietena lor.