15

Aşadar, cînd mama avea patru ani şi ceva, bunicul s-a recăsătorit cu Mary Damianu care fusese cea mai frumoasă fată din Sulina. Spun fusese pentru n-a avut noroc să se mărite la timpul potrivit. Aşa i-a fost soarta, să ia un văduv cu copil şi să rămînă ea însăşi văduvă cînd era încă frumoasă şi tînără. Naşi le-au fost Panait Antipa cu nevastă-sa născută Marchezini, Antipa fiind un ins procopsit. Cînd s-au căsătorit, bunicul a pus o condiţie, să vină Eleni cu noi, adică soacră-sa să locuiască la ei acasă. El aducea un copil şi Mary pe mama ei. Aşa a ajuns Eleni, cea care înşira nasturi în 1950, cînd plecau în Grecia, să stea în casa ginerelui care era mai tînăr decît ea cu numai şapte ani.

De fapt, cu Eleni povestea a fost aşa. Trăia liniştită în satul Aivali din insula Mitilini şi într-o zi a murit tatăl ei. Cînd tatăl murea, familia se dădea peste cap. Unul dintre fraţi lucra deja la Calafat, avea un fel de magazin cu de toate. Şi fratele ăsta şi-a chemat mama şi sora să stea la el. Eleni avea cinsprezece ani şi era o fată tăcută şi vrednică. La frate-su lucra un băiat de prăvălie, foarte cinstit, venit din Bulgaria, mai precis din Lompalanga. Toţi ziceau că-i grec, de unde şi porecla Dumitru Grecu, dar mie îmi vine să cred că era armân. O place pe fată. Familia îi atrage atenţia că Eleni e prea tînără dar el insistă. Se căsătoresc şi au două fete, pe Atena şi pe Mary. La un moment dat, omul se lasă de afaceri şi devine pur şi simplu funcţionar. Din păcate, nu apucă să se bucure pe deplin de viaţa liniştită de slujbaş la stat, în plină putere şi tinereţe moare, lăsînd-o pe Eleni văduvă. Pînă la sfîrşitul vieţii ea se va îmbrăca numai în negru. Noroc că apucaseră s-o mărite pe Atena cu Xenocrati. E o poveste legată de unchiul Xenocrati pe care am auzit-o de la mama şi de la Ina. Cică unul dintre fraţii lui avea în Grecia o afacere importantă şi ăla i-a scris, nu mai sta în România unde lucrurile începuseră să meargă prost pentru greci, hai acasă, vinde tot şi să devenim în afacerea mea asociaţi. Şi omul a vîndut tot pe bani ruseşti, a venit revoluţia din Rusia şi s-au devalorizat banii, frate-su a murit, nepotu-su a vîndut fabrica, ce avea acolo nu ştiu precis şi au plecat în Grecia ca amărîţii, noroc că fata lor, Soso, s-a măritat bine şi a plecat cu bărbatul ei în Camerun, unde a şi murit la naştere.

Dar în anii douăzeci, cînd Atena şi Xenocrati locuiau la Sulina, erau înlesniţi, aşa că le-au luat pe Eleni şi pe Mary la ei. Ce să facă singure la Calafat? Îmi vine să cred că soarta lui Eleni a fost aceea de a fi mereu „luată”, mai întîi de frate-su, apoi de gineri, să-i iau pe rînd, Xenocrati, Spiru şi Lalaki Cristalopol, bărbatul lui Bebeca. Dacă era mai longevivă, ajungea şi la Kosti, al doilea soţ al lui Bebeca, avocatul din Nemea, un unchi pe care l-am iubit mult. Aşa cum am cunoscut-o, Eleni n-a fost prea afectată de situaţie, nu se simţea tolerată pentru că nu se băga în locuri de unde putea fi dată la o parte. Îşi vedea de treaba ei care era să fie regină deplină peste bucătărie. Pentru Angela avea o veritabilă dragoste de bunică, zicea la toţi, am să mor şi am să spun, Angela nu mi-a întors vorba niciodată. Cînd eram mică şi mergeam la Brăila, Eleni îmi făcea cartofi prăjiţi.

Există o poveste minunată intrată în memoria familiei noastre prin Eleni, personajul principal a fost o strămoaşă a ei. Inchipuieşte-ţi în Mitilini o fată tînără care tocmai născuse o fetiţă. Soţul era plecat şi pentru a fi ţinută departe de cumnaţi, cum era obiceiul, împreună cu copilul, dormea noaptea într-un turn al casei. Ce fel de case cu turn erau în Mitilini nu pot să ştiu pentru că nici acolo nu m-am dus. Şi alăpta femeia copilul în singurătatea odăii din turn, cînd vede că Sfîntul Nicolae iese din icoană, se întrupează şi vine lîngă ea. Ii spune că lumea în insulă s-a înrăit, că nu se mai roagă şi că ea ar face bine să spună în sat ce-a auzit de la el ca să fie prevenit un mare necaz. A doua zi povesteşte fata soacrei care îi zice să-şi vadă de treabă, să nu zică nimănui nimic, că o să creadă lumea că e nebună şi se face toată familia de rîs. Fata, al cărei nume s-a pierdut, tace ca melcul. Şi a doua noapte Sfîntul se întrupează iar. De data aceasta o mustră pentru neascultare şi îi zice să le transmită oamenilor să se roage pînă nu e prea tîrziu. Soacra se opune şi a doua zi. Îmi închipui că era o femeie credincioasă, nu ştiu de unde a găsit atît curaj. Ziua a trecut greu şi, în a treia noapte, Sfîntul întrupat tună şi fulgeră. Acum nu veţi mai putea preveni nenorocirea, i-a spus şi s-a întors în icoană. Cîteva clipe după ultima ivire a Sfîntului a început un cutremur cumplit. Fata a coborît ca nebună din turn uitîndu-şi copilul în leagăn. Cînd o vede fără copil, soacra cuprinsă de remuşcări urcă în turnul care se scutura şi scrîşnea din balamale. A urcat, a luat copilul şi, în momentul cînd urma să iasă în curte cu el, o piatră s-a desprins de pe acoperiş şi a lovit-o drept în moalele capului. A omorît-o. Copilul care a scăpat pare să fi fost bunica lui Eleni. Dacă este adevărată povestea, cutremurul trebuie să se fi petrecut prin o mie opt sute şi ceva.

Scurt timp după ce s-au căsătorit, Spiru şi Mary au avut o fată pe care au numit-o Elena Cleopatra şi nu mai ştiu cum dar, copil fiind, i-au spus Bebeca şi în familie Bebeca a rămas. Bebeca a fost botezată la Calafat şi greşeşte cine îşi închipuie că Mary a tras la Calafat pentru că era oraşul ei de baştină. Pur şi simplu toată familia era cu bunicul pe vapor, aşa îşi petreceau verile, pe Dunăre şi s-a iscat o furtună atît de teribilă încît Spiru a zis că el nu merge mai departe cu copilul nebotezat. În toate culturile Mediteranei copilul nebotezat este impur şi sursă de rău, aşa că au decis s-o boteze pe Bebeca în primul port care le iese în cale. S-a întîmplat să fie Calafatul oraşul cel mai apropiat şi o prietenă a lui Mary le-a fost naşă.

Copiii creşteau. Ce-am uitat să spun este că atunci cînd l-a fost prezentată noua mamă, Angelei i s-a spus, uite, a revenit mama ta, a fost pînă acum bolnavă şi s-a tratat la Paris. Păcăleala a mers o vreme pînă cînd Maria, mătuşă-sa, cea despre care vorbesc atît de frumos şi pe care am iubit-o enorm în copilărie, s-a apucat să-i spună adevărul, şi mama a trăit sub povara lui pînă în ziua cînd s-a măritat. Atunci maică-sa a luat-o de-o parte şi i-a spus că are să-i explice ceva dar mama nu a lăsat-o să continue, a întrerupt-o zicîndu-i, ştiu, ştiu de mult şi lucrul ăsta nu contează la cît de mult te iubesc. Ca urmare, de cîte ori văd într-un film modul în care primeşte copilul adoptat „adevărul” mă cuprinde o lehamite negrăită. Pentru mine unul dintre cele mai tîmpite stereotipuri cinematografice este imaginea adoptivului răvăşit care priveşte cu ură sau răceală spre adoptivii care se tăvălesc de disperare încercînd să-i explice cum s-a întîmplat. La noi a fost cu totul altfel. Faptul că Mary, atunci cînd s-a măritat mama, şi-a împărţit în două tot ce rămăsese nou din propria ei zestre ai putea să zici că a fost un gest de onoare. Cîte aşternuturi trebuie să fi avut cînd s-a măritat, dacă mai avea cearceafuri noi după nouăsprezece ani de căsnicie!? Dar nu mai are nimic comun cu onoarea faptul că, atunci cînd era pe moarte, la Atena, i-a dat fii-si un inel scump şi i-a spus, ăsta vreau să ajungă la Angela. Cînd mă gîndesc la acest gest îmi vine să vorbesc despre dragoste şi nu orice fel de dragoste, ci de una mare. Şi cred că ar fi păcat să-mi scape o vorbă pe care Mary i-a spus-o mamei, atunci cînd încerca să-i explice cu ocazia nunţii adevărul în ce priveşte relaţia lor, zice, şi te rog să mă ierţi dacă am fost uneori mai aspră, dar eu nu aveam de dat socoteală numai lui Dumnezeu, răspundeam şi în faţa familiei mamei tale. De fapt, Mary a fost o doamnă, singura doamnă din familia noastră, noi astelalte derapăm de la domnie, fiecare în felul ei.

Acum mi-ar părea rău să rezulte o imagine prea edulcorată, dar adevărul este că momentele dezagreabile erau rare pentru că toată lumea se silea. Grecul zice, om vezi, inimă nu vezi, nimeni nu va şti niciodată ce avea fiecare pe suflet. De pildă, mi-am amintit de o istorie măruntă dar nelipsită de semnificaţii. Mary nu pricepea cît ar vrea să mănînce mama, dacă îi dădea să mănînce mult, mînca tot iar, dacă îi punea puţin în farfurie, nu mai cerea. Odată, a aşezat bunica pe masă o găină friptă, a pus puţin în farfuria lui Eleni, şi mai puţin în cea a lui Bebeca, şi-a luat şi ea o fărîmă şi restul, dezosat ca să pară mai puţin, l-a pus în faţa mamei care a mîncat tot fără să clipească. Copila avea puţin peste zece ani. Atunci bunica s-a supărat, eu niciodată n-am să ştiu cît îţi trebuie!? Mama a tăcut pentru că nu ştia cum să spună că, mai mult decît mîncare şi orice alte pofte, îşi dorea să nu supere, voia să fie un copil iubit şi se silea să ajute pe cei care urmau să o iubească făcînd ascultare. Poate că a putut să se poarte aşa şi pentru că discreţia şi delicateţea erau în firea ei, poate că a devenit discretă şi delicată în două decenii de zilnică şi autocontrolată supunere. Ceea ce nu o împiedică să strige cînd are ceva de strigat. Îşi comunică nemulţumirea şi devine blîndă la loc.