4

Revin însă la felul în care s-au căsătorit mama cu tata şi mă întorc în anii patruzeci cînd mama, care tocmai îşi luase bacalauratul, ce s-a gîndit, hai să mă fotografiez! Am impresia că la Brăila toţi aveau boala fotografiilor, ba se pozau de Paşti în haine noi, ba imortalizau copiii în uniforme la început de şcoală, ca să nu mai vorbim de portrete şi de poza de la nuntă care era răspîndită prin poştă peste tot. Cine se căsătorea avea obligaţia să trimită mărturia fotografică a căpătuielii sale pe la neamuri şi prieteni care, în timpul vizitelor, o arătau la cunoscuţi şi necunoscuţi. Toată copilăria m-am jucat cu zeci de poze cu miri şi mirese, mai mult sau mai puţin greci şi grecoaice. Poze ţăpănoage lipite pe carton, cu minunate chenare aurite avînd pe dos alte chenare, la fel de aurite, în care erau scrise numele fotografului şi adresa studioului. Ei, mirii, încremeniţi şi cu mustaţa în varvaric şi ele, miresele, adoptînd posturi graţioase chiar şi atunci cînd urîţenia lor depăşea bunul simţ. Pozele umpleau o valijoară de tablă pe care mama o adusese de la Brăila. Cînd eram mică, aveam voie să fac cu ele un fel de pasienţe, adică să mă joc, se excludea însă posibilitatea să le decupez, deşi aveam o poftă teribilă. Pînă într-o zi, la un zugrăvit, mama s-a enervat şi le-a aruncat la gunoi. Cîteva poze îmi sînt încă întipărite în minte, de mutrele ălora aş putea spune că mi-e dor. Ei, şi cum spuneam, ce-i trece maică-mi prin cap, să se fotografieze in port naţional românesc! Adică ea, grecoaica, a fost cuprinsă de un elan patriotic şi a împrumutat de la o prietenă un costum frumos, s-a dus la fotograful grec unde se fotografia familia Patrichios şi el i-a pus în mînă o doniţă şi pe urmă i-a făcut o mulţime de fotografii format carte poştală, culoare sepia, pe care ea le-a trimis pe la neamuri. Una a ajuns la Galaţi, la unchiul Trasibul.

La Galaţi, Trasibul avea o cafenea foarte cunoscută, frecventată de greci dar nu numai. Pot să presupun că în cafenea era şi un loc unde oamenii mîncau, de vreme ce cumpăra cantităţi mari de brînză de la Pavel Şafarica, cel care urma să devină printr-o pură întîmplare tatăl meu. Aici poate că este locul să spun două vorbe despre Pavel deşi, din dragoste pentru el am scris anul trecut o carte întreagă, dar nu toţi cititorii au citit Haide, bre!

Tata a fost aromân de pe lîngă Salonic, nu departe de Olimp. Părinţii lui se trăgeau din neamuri bune dar el a fost crescut într-un mediu sărăcuţ pentru că taică-su, Gheorghe, ca să se afle în treabă, a plecat în America, unde în cîteva luni a şi murit. Pe tata nici nu l-a văzut. Cînd a plecat Gheorghe, fie-i numele pomenit, bunica era borţoasă. Cu chiu şi cu vai ea a crescut trei fete şi trei băieţi. Fetele, cum creşteau, se măritau şi băieţii se apucau să lucreze. Munceau şi ei pe unde apucau. Se păstrează în me- moria familiei dar eu nu pot să cred că Dimitrachi ar fi cumpărat primele scaune din sat şi că oameni de toate vîrstele obişnuiţi cu statul turceşte pe cuverturi, treceau în pelerinaj să le vadă. Cică se aşezau pe scaune şi rîdeau. Aceeaşi memorie de familie conservă întîmplări care probează lăcomia tatălui meu, predispoziţia faţă de lucrul prost făcut şi alte defecte importate compensate prin generozitate şi farmec. Unii îi spuneau, Zurlu Pavli, adică Pavel zurliul. Era cam nebun. Să-ţi dau nişte exemple. În timpul războiului, călătorind cu un tren supraaglomerat, a ocupat împreună cu un prieten la fel de nebun un compartiment întreg, pretinzînd că tata este turbat şi merg la Bucureşti,la tratament. Si cum făceai, tată, l-am întrebat. Lătram, urlam şi lăsam să-mi curgă bale. Nu-i uşor să-ţi asumi un astfel de tată. Un alt exemplu, prin anii şaizeci bătuse palma cu un frate al scriitorului Mihail Sadoveanu să parcurgă împreună toată Calea Victoriei îmbrăcaţi în frac şi pe cap cu joben. Domnu Pavel, zicea ăla, hai s-o facem şi pe urmă fracul şi jobenul lui Mihăiţă ţi le fac cadou dumitale. Noroc cu mama care i-a oprit în ultima clipă, omule, avem două fete, dacă te prosteşti aşa, nu se mai mărită în veci. Nebunii din astea a făcut tot timpul dar să ne întoarcem înapoi de unde am plecat.

Toate au mers, cum au mers, pînă a venit armata. Ca să înţelegi cum au fost cu putinţă cele ce urmează, trebuie să ştii că în Grecia anilor douăzeci soldaţii şi ofiţerii purtau aceeaşi uniformă, îi deosebeai după trese, în rest erau toţi la fel. Şi mai trebuie să ştii că soldatul care greşea nu putea fi înjurat, nici bătut, un singur lucru aveai voie să-i faci, să-l trimiţi la carceră. Ei şi începe tata armata, mai bine zis carcera, pentru că, avînd în vedere felul lui de a fi, nu prea apuca să iasă din ea. Trece o lună, trec două, trec mai multe luni... este necesar să precizez că zilele de carceră nu se puneau la socoteală. Cum nu avea nici un chef să-şi petreacă restul vieţii în armată, tata s-a decis să dezerteze. Zis şi făcut! Într-o dimineaţă iese el din cazarma care era lîngă Salonic, habar n-am în ce se urcă, nu-l văd făcînd drumul pe jos, şi ajunge în satul lui, pe nume Doliani. Iar am uitat să spun ceva, la Salonic îşi cumpărase dintr-o prăvălie trese de sergent şi le cususe, cum putuse el, pe uniformă. Oamenii din sat s-au bucurat cînd l-au văzut, fetele îi aruncau orez în cale ca la nuntă. El, dat naibii, cheamă lăutarii şi propune tinerilor să facă horă, o horă specială în cinstea lui, că a devenit sergent. Au dansat pînă s-au săturat. Cînd a ajuns Pavel acasă, sora mai mică aflase deja că îl caută jandarmii. I-a învelit o plăcintă într-o batistă şi l-a învăţat să fugă prin spatele casei. Se întoarce la Salonic. Acolo vinde puşca şi pătura din dotare. Adică putem să deducem că se cărase cu ele în sat. Si, pe urmă, se urcă pe un vapor care urma să plece în România, mai precis, se strecoară în cală şi intră într-un butoi. Fără apă, fără mîncare, stă în butoi cîteva zile unde îl găseşte căpitanul de vapor. Era mai mult mort decît viu. Ce să facă românul în această situaţie cu el? Filotim, l-a lăsat să treacă pe punte, l-a pus să mănînce şi l-a dus pînă la Constanţa. S-au revăzut după patruzeci şi trei de ani. Tata era la o stînă din Parîng şi căpitanul care urmase Politehnica după venirea comuniştilor, pensionat, lucra la nu ştiu ce releu care trecea pe acolo. Nici nu pot să înţeleg cum s-au recunoscut. Au plîns, au băut, au mîncat şi s-au despărţit fără să se mai revadă vreodată

La Constanţa, tata a tras la două verişoare, fete bătrîne amîndouă, care veniseră în România mai demult. Ele, bucurie mare, Pavele, bine ai venit! Uite, ai o cameră numai a ta, vrei să mănînci, hai! Pun ele pe masă o jumătate de pui rece rămasă de la prînz. Pe tata, care mînca singur un miel la o masă, l-a apucat întristarea şi a spus că el ţine cură de slăbire şi seara nu mănîncă. Se duce la culcare dar maţele goale, gîr, gîr. Pe la cinci dimineaţa trece unul pe stradă cu bragă şi cu chifle, îşi striga marfa aşa cum se obişnuia pe atunci. Tata, ţuşti pe fereastră, înghite vreo zece chifle, bea doi litri de bragă şi merge să doarmă liniştit ca un pui. Cînd se trezeşte, verişoarele botoase rău, vai, Pavele ce ne-ai făcut, se poate?! Ce am făcut? Păi, ne-a zis vecinul că te-a văzut de dimineaţă mîncînd ca sărăntocii pe stradă, aici ne cunoaşte toată lumea şi ne faci de rîs. De ce nu ai mîncat aseară? Acum s-a supărat tata, voi sînteţi nebune, ce să mănînc? Jumătate de pui e mîncare pentru trei oameni? Voi n-aţi văzut cum mănîncă un bărbat? Cît a mai stat la ele fetele au băgat lecţia la cap şi pregăteau în fiecare zi o găină sau o halcă de carne numai pentru el.

De la Constanţa a început să mişune prin toată ţara cu afaceri. Se dorea negustor de cînd era copil. Avea vreo zece ani cînd i-a cerut lui Dimitrachi nişte bani să cumpere bomboane de la băcănie ca să le vîndă, cîte una, mai scump, copiilor la şcoală. Dimitrache şi-a pus mintea cu el, i-a dat „capital”, iar el a cumpărat bomboanele, şi-a improvizat o tavă prinsă cu o curea pe după gît şi a început să organizeze bomboanele, şiruri, şiruri. Le-a organizat, pînă le-a mîncat pe toate şi a dat „faliment”.

Afacerile din România erau mai puţin păguboase. Prefera rolul de intermediar, comisionul e comision, n-ai ce să pierzi. Mi-a povestit cum l-a scos pe un ofiţer dintr-o încurcătură. Omul nu se pricepea la brînză şi, aprovizionînd o garnizoană, s-a lăsat păcălit de nişte ciobani. Tata a găsit nişte telemea stricată, galbenă, rău mirositoare. A cumpărat-o la un preţ de nimic şi pe urmă a spălat-o, a aerisit-o, a dichisit-o, i-a schimbat saramura împuţită cu saramură nouă şi şi-a scos amicul din rahat. Mama zice că ofiţerul nu era un prieten, cu el se înţelesese tata să-l scape de armată. Ina are şi ea varianta ei. Zice că ofiţerul ajunsese în dezastru financiar datorită unor ciobani şmecheri care îl înşelau punînd în butoi un rînd de telemea bună și dedesupt brînză necomestibilă şi că tata i-ar fi demascat pe ciobani şi i-ar fi pus să plătească furtişagurile din urmă. Dumnezeu mai ştie care a fost povestea adevărată pentru că şi tata avea obiceiul s-o zică de fiecare dată altfel. De pildă, există o istorie pe care nu o ştie nimeni în afară de mine. Mama pretinde că am inventat-o dar eu ştiu precis că aşa mi-a spus tata că a scăpat de armata din România. S-a dus la doctorul care făcea vizita medicală la recruţi şi i-a promis nu ştiu ce. Ce ştia tata să promită? Brînză. Presupun că totul a fost aranjat cu cîteva putini de brînză. Şi doctorul ăla l-a învăţat să-şi opereze apendicele cu cîteva zile înainte de vizită şi, două zile după intervenţie, să bea zece sticle de bere. Era război şi tatălui meu îi lipsea un anumit eroism, aşa că s-a operat şi a băut berea. Procedeul se pare că este infailibil pentru a infecta plaga, plagă cu care tata s-a prezentat în faţa comisiei, balonat, infectat, scîrbos. Toată lumea a fost de acord că în halul în care era putea fi declarat inapt pentru serviciul militar. În felul acesta a reuşit să scape a doua oară de uniformă.