2

Știu precis că ideea te scoate din sărite. Te-am auzit prea des spunînd că sînt atît de neruşinată încît aş fi în stare să povestesc ce făceau mama şi tata în pat. Exagerezi! Ba nu, greşeşti! Confunzi un anumit gen de relaxare cu lipsa de ruşine. Radu, cu tine vorbesc! Află că mie nu mi-e frică de penibil aşa cum îţi este ţie şi în această privinţă datorez enorm profesoarei mele de franceză care a constituit pentru mine un model alternativ la felul discret de-a exista al mamei.

Eram mică atunci cînd mi-a povestit că i-au căzut chiloţii pe Calea Victoriei şi că s-a aplecat şi i-a adunat, hlizindu-se împreună cu cei care o priveau. Și ce-aţi făcut cu ei? Ce să fac, I-am băgat rîzînd în poşetă. Să rîzi cînd îţi cad chiloţii?! Aşa cum nu pot să uit cum, prin anii şaizeci, purta nişte fuste scurte, scurte deşi era o femeie trecută de cincizeci de ani. Cînd prietenii şi maică-sa îi reproşau licenţa vestimentară, ea le replica scurt că nu îşi ţine onoarea în tivul rochiei. Cred că a fost cea mai vie fiinţă pe care am cunoscut-o. Era ca un vîsc, risipă de clorofilă, neaşteptată şi exuberantă, crescută în coroana stejarului care fu cîndva burghezia română. Am citit împreună cu doamna Dragalina cărţi din Bibliotheque Rose şi reviste interzise, am prefirat fotografii vechi, mi-a vorbit frumos despre Regele Mihai, mi-a arătat de zeci de ori un desen făcut de Regina Maria şi, mai ales, mi-a povestit în fiecare zi ce a mai făcut Virgil, comandorul, fiul generalului, adică bărbatul ei, un alt subiect gras fiind ce-a mai spus Hrisi, mama şi cum se purta tata, domnul Teodorescu, un personaj excentric după cum rezulta din povestiri. De exemplu, omului îi plăcea să călătorească cu tramvaiul fără bilet şi, de cîte ori scăpa neamendat, venea acasă mai bucuros decît după o afacere bună, el, marele comerciant.

Observ că Ina, soră-mea, trage cu ochiul.
- Tu ce faci acolo, pui?
- Piu!
- Dacă ai de spus ceva, spune!

De curînd am avut surpriza să descopăr că diferenţa de doisprezece ani dintre noi a făcut să avem „părinţi diferiţi” şi „doamne Dragaline diferite”. Tu povesteşti mereu de un tată zurbagiu şi tumultos iar eu îmi amintesc de unul amorţit de vremuri şi de vîrstă. Doar de cîteva ori l-am văzut descătuşat şi aceste cîteva situaţii mă ajută să înţeleg ce spui. „Mama ta” zici că avea poftă de joacă, pe cînd „a mea” stătea toată ziua aplecată peste maşina de cusut. În doisprezece ani parcă totul s-a schimbat. Semănăm, totuşi, între noi datorită intermedierii tale, prin tine am ajuns să aflu ce te-au învăţat părinţii noştri cînd erau tineri. Dacă nu se întîmpla aşa, riscam să fim mai puţin surori.

Un fel de numitor comun a fost şi doamna Dragalina deşi experienţele noastre s-au consumat în circumstanţe diametral opuse. Tu ai beneficiat de ipostaza ei sedentară. Pînă ai început şcoala ai mers la grădiniţă, timp de trei ani şi apoi venea ea la noi acasă să te înveţe puţină gramatică, lucru care, fie vorba între noi, nu i-a reuşit. Relaţia mea cu ea a fost una peripatetică, m-a luat de mînă la doi ani şi jumătate şi am plecat împreună să cucerim Bucureştiul. Mama îi cosea şi ea mă învăţa franţuzeşte. De fapt, lucrurile au fost mult mai complicate, ea îşi propusese, pe lîngă franceză, s-o scape pe mama cîteva ore pe zi de prezenţa mea şi, în plus, se plictisea să meargă la lecţii de una singură. Și, la urma urmei, am curajul s-o spun, îi eram de un real ajutor. La cei mici, „metoda” ei consta în a le citi poveşti şi a-i învăţa cîntecele. În fiecare lecţie „aducea” un cîntec nou. În cazul în care era prea lung îl spărgea în fragmente şi analfabeţii preşcolari aveau un caiet în care ea le făcea desene. Era adorabilă, desena mereu aceeaşi ţărăncuţă cu şorţuleţ, bonetă bretonă şi saboţi, lîngă tot felul de căsuţe cu băbuţe la ferestre şi pisici pe acoperiş. Desenele ei aveau ceva din gestul de copiere al manuscriselor în Evul Mediul, le repeta ca pe un refren, singurul lucru care o influenţa fiind creioanele elevului, unii aveau multe şi de bună calitate, alţii proaste şi puţine. Lecţia începea cu repetarea cîntecelor vechi şi cu învăţarea celui nou iar eu, care le prinsesem din zbor pe toate, cum ziceam, puteam să-i fiu de ajutor. Uite, Ines Saladin, aşa îmi spunea, este mică şi le ştie, trebuie să le înveţi şi tu. Iar eu, Ines Saladin, fosta ei „secretară particulară” le ţin minte şi acum, am un repertoriu mai bogat decît toate CD-urile cu cîntece de copii pe care le-am văzut în Franţa.

Am iubit-o amîndouă dar cred că ţie nu ţi-a marcat copilăria în măsura în care a marcat-o pe a mea. De pildă, mie numai ea mi-a spus poveşti. Am deschis ochii spre lume prin ochii ei. Merg pe stradă şi îmi amintesc, aici doamna Dragalina spunea că a fost o pădure de liliac, aici a locuit cutare şi aşa mai departe. Lucrul cel mai important mi se pare faptul că o regăsesc uneori în gesturile mele. E ceva care simt că nu vine de la noi şi, cînd mă gîndesc unde am mai văzut aşa ceva, îmi dau seama că la ea.

Atît am avut de spus! Piu!